Legea si determinismul in univers

După cum am arătat anterior, Informaţia nu înlătură Legea, ci şi-o subsumează. Legea face parte, în cadrul edificiului filosofiei, din capitolul numit de materialişti determinism. Despre acesta, filosoful-fizician Călina Mare scria: „Termenul de determinism este utilizat în literatura filosofică pentru a desemna, pe de o parte, caracterul determinat al proceselor din univers şi mecanismele proceselor de determinare şi, pe de alta, teoriile care explică caracterul determinat şi mecanismele determinării din univers” . El este compus din aşa-zisele categorii filosofice, ce formează un sistem care constată şi explică determinarea fenomenelor. Pe de o parte constată existenţa unei anumite ordini, pe de altă parte caută să explice mecanismele acestei ordini, folosind categoriile de lege, cauzalitate (cauză-efect), finalitate şi perechile necesitate – întâmplare, posibilitate – realitate etc .
Iată deci că nici materialismul nu poate face abstracţie de existenţa unei anumite ordini universale, dar o pune pe seama legii, cauzalităţii, necesităţii, rupte de orice legătură cu vreo conştiinţă, intenţie, finalitate.
Relaţia de nedeterminare a lui Heisenberg arată că legile fizicii clasice sunt inaplicabile în mecanica cuantică, unde datorită manifestării statistice a microparticulelor nu pot fi formulate decât legi statistice. Două aspecte au contrariat în „comportamentul” acestora. Primul constă în situaţia că în sistemele cuantice, în afara momentului observaţiei, particulele elementare nu pot fi localizate în spaţiu şi timp, pe traiectorii bine determinate. Fenomenele cuantice sunt doar „realităţi potenţiale” sau „tendinţe de realizare” . Nu numai că nu le putem localiza sigur în spaţiu şi timp, dar ele însele sunt „particule virtuale” ; aceasta este al doilea aspect contrariant. Autorul volumului IV din „Fizica Berkeley” (Fizica cuantică), şi anume Eyvind H. Wichmann, deşi recunoaşte că în mişcarea microparticulelor „nu se mai poate atribui particulei o poziţie precisă”, crede că „mecanica cuantică este o teorie deterministă” . Principiul de incertitudine, descoperit de Heisenberg în 1927, nu îndreptăţeşte o asemenea părere.
Este adevărat că relaţia de indeterminare „a fost privită de mulţi, şi în particular de nefizicieni cu înclinaţii filosofice, ca cea mai profundă şi revoluţionară idee. Inevitabil, o mare cantitate de nonsensuri a fost scrisă despre acest subiect” . Vom reveni la cea mai importantă categorie filosofică din sfera determinismului, şi anume la lege. Legea naturală este o manifestare a informateriei şi energiei în devenirea substanţei, generând o anumită ordine şi logică în desfăşurarea ei, perceptibilă mai ales ca o succesiune repetabilă de faze sau etape. Savanţii care le-au descoperit au sentimentul unei ordini naturale, a unei logici pe care o vom numi logica legicului. Ştiinţele o fac mereu mai cuprinzătoare.
Dacă sistemele materiale nu ar interfera în mişcarea lor în afara propriului spaţiu cu alte sisteme, devenirea lor ar fi determinată exclusiv de propriile lor logici legice, iar acestea ar avea caracterul unor legi absolute. Cum însă mişcarea comportă intersecţii, iar o parte a lor sunt indeterminate legic, acestea generează dezordinea, la fel de vizibilă în devenirea Universului. Lipsa manifestării logicii legice în unele conexiuni de sisteme face dovada lipsei unei legi supraordonate acestora. Grandioasele mişcări cosmice, ascultând de legi verificate, sunt adesea întrerupte de ciocniri catastrofale ce „strică” imaginea de perfecţiune. Dezordinea este introdusă de întâmplare, consecinţă a unui impact nedeterminat legic între două sau mai multe obiecte sau sisteme, care se „deranjează” reciproc în devenirile lor. În cazul unei mari disproporţii între ele, un sistem poate fi distrus. El nu piere în virtutea propriei sale „îmbătrâniri”. Ordinea şi dezordinea, alte nume pentru necesitate şi întâmplare, caracterizează evoluţia Universului.
Dacă legea naturală este considerată validă în continuare, chiar subsumată informaţiei, sau dacă legitatea este relativizată pentru fenomenele din sfera indeterminării, „binomul” cauză – efect, în calitate de categorie filosofică esenţială, comportă contestaţii mult mai extinse.
Un dicţionar filosofic o defineşte ca pe o „categorie a conexiunii universale”, care stă „la baza construcţiei deterministe” . În ceea ce priveşte cauza şi efectul, aceştia sunt „polii unei relaţii de determinare genetică în dialectica obiectivă a fenomenelor materiale şi spirituale. În cadrul unui raport cauzal, obiectul sau fenomenul care precede şi provoacă (determină) producerea altui obiect sau fenomen se numeşte cauză, iar obiectul sau fenomenul care succede şi a cărui producere este provocată (determinată) de cauză este numit efect. Între cauză şi efect se stabileşte un raport de necesitate . Se mai fac precizările că efectul poate avea un rol activ asupra cauzei care a generat-o, în chip favorabil sau nefavorabil, dar că totdeauna cauza are un rol determinant în geneza fenomenelor, că o cauză produce acelaşi efect numai dacă acţionează în aceleaşi condiţii, că există cauze principale şi secundare, obiective şi subiective etc. Cauzalitatea înseamnă că „orice fenomen are o cauză”, că nu există deci fenomen acauzal, că principiul cauzalităţii este fundamental în cunoaştere şi pe el se întemeiază orice ştiinţă. În „Principiile matematice ale filozofiei naturale” Newton a stabilit patru principii fundamentale ale cauzalităţii. Efectelor naturale de acelaşi fel trebuie să le atribuim aceleaşi cauze; pentru lucrurile naturale nu trebuie să admitem mai multe cauze decât atâtea câte sunt necesare şi suficiente „pentru explicarea apariţiilor acestora”, sună două dintre ele . De aici, Florescu trage concluzia universalităţii cauzalităţii, inclusiv pentru particule, atomi şi molecule, adică şi pentru nivelele la care acţionează principiul de indeterminare: „legităţile cauzalităţii sunt specifice (şi) structurilor şi proceselor din domeniul cuantic” . Opiniile citate anterior, relative la această problemă, aparţinând unor mari fizicieni, dovedesc că o asemenea concluzie este cel puţin exagerat de optimistă. Max Born era şi el unul dintre marii fizicieni adversari ai cauzalităţii în mecanica cuantică, care aprecia că: „nu există o lume obiectivă în fiecare moment, ci o cunoaştere grosieră, aproximativă” în fizica cuantică .
Este şi mai clar într-o luare de poziţie postbelică: „Filozofii n-au avut singuri ideea de a critica teoria cauzalităţii, lucru pe care l-a făcut teoria cuantică” care, mai mult, „a ruinat o altă categorie a priori a lui Kant: cauzalitatea” . Max Planck nu este atât de categoric, dar găseşte în cauzalitate un principiu euristic de cercetare; în concluzie crede că „legea cauzalităţii nu este nici adevărată, nici falsă”, ci „cel mai bun ghid pe care îl avem – pentru a ne orienta în confuzia împestriţată a evenimentelor…” . Heinsenberg adoptă o poziţie şi mai ciudată, deoarece acceptă cauzalitatea, dar respinge determinismul, afirmând că: „fizica atomică
s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de reprezentările determinismului” . În 1958 el şi-a definit din nou poziţia: „… atomii sau particulele elementare nu sunt chiar atât de reali, ei formează o lume de potenţialitate sau de posibilităţi, mai de grabă decât o lume a lucrurilor sau a faptelor” . Contrariat de atitudinea lui Born şi Heisenberg, la care îl adaugă şi pe Bohr, Florescu condamnă indirect poziţiile acestora, ca unele care contraveneau determinismului materialist: „Principiul de incertitudine a lui Heisenberg a stat de baza introducerii nedeterminismului şi agnosticismului în microfizica teoretică. Principiul complementarităţii a lui Bohr, ca şi interpretarea probabilistică a lui Born au determinat concepţii filozofice nedeterministe şi agnostice cu efecte negative în toate ramurile ştiinţei şi filozofiei” . Iată deci că exprimarea unor crezuri, izvorâte la cei trei fizicieni laureaţi Nobel din chiar cercetarea ştiinţifică, a ajuns să fie dezavuată numai deoarece contrazic categoriile „imuabile” ale filosofiei materialiste!