Originea primordiala a vietii

Omul nu poate fi conceput fără alte forme de viaţă, dar acestea pot exista fără om (nu şi unele fără altele). Aceasta înseamnă că numărul biosferelor este mai mare decât al civilizaţiilor omeneşti. Pentru apariţia vieţii sunt necesare „cărămizile” componente şi „planul” de construcţie şi funcţionare, care în cazul biosferei pământeşti este codul genetic. La toate popoarele există mituri şi legende privitoare la crearea vieţii şi a omului de către divinitate. În afara lor a apărut teoria generaţiei spontanee, după care vieţuitoarele primitive pot să ia naştere direct din materia moartă. Ea a dominat Evul Mediu şi a găsit adepţi până în secolul XX. Descoperirea microscopului, într-o variantă iniţială în secolul XVII, a dovedit că până şi protozoarele au o organizare anatomică complexă, ce nu poate să ia naştere dintr-o dată. Atunci când au fost descoperite bacteriile s-a crezut că, din cauza simplităţii şi micimii lor ele ar putea apare în mod spontan, până când Pasteur a demonstrat că şi acestea provin din nişte germeni şi nu au o apariţie spontană.
Teoria panspermiei, deja evocată, pune originea vieţii pe seama corpurilor meteoritice căzute pe Terra şi care ar conţine germenii vieţii. În perioada interbelică a apărut încă o teorie despre geneza vieţii, şi anume naşterea sa prin hazard. Prin amestecul întâmplător al substanţelor – un fel de alchimie naturală – s-ar fi ajuns la o „moleculă vie”, care apoi s-a multiplicat dând naştere, prin nenumărate reduplicări, întregii lumi vii. Dar naşterea incidentală a unei singure „molecule vii” este un eveniment improbabil, astfel că teoria hazardului a eşuat . În anul 1922 savantul rus (sovietic) Oparin, iar în 1928 savantul englez Haldane au elaborat, independent unul de altul, teoria purtând numele „Oparin-Haldane”.
Originalitatea şi punctul forte al acestei teorii constă în conceperea biogenezei începând de la originea şi formarea substanţelor organice din care este compusă materia vie. Acestea sunt astăzi doar de natură biogenă, chiar dacă se realizează experimental, încât se pune întrebarea: ce condiţii au permis ca substanţele organice să apară înaintea vieţuitoarelor? Ipoteza Oparin – Haldane caută să explice trecerea de la starea anorganică la cea organică şi apoi la materia vie (După cum am arătat anterior ipoteza Macovschi explică formarea biostructurilor şi a materiei biosice ca proces permanent şi nu ca geneză primordială). Ipoteza Oparin – Haldane leagă apariţia vieţii de istoria geologică a Terrei încă de la începuturile ei şi influenţată încă de originea sa cosmogonică.
Urmărind evoluţia condiţiilor fizice extreme de acum câteva miliarde de ani şi ameliorarea lor treptată prin răcirea lentă a Terrei, formarea atmosferei primitive, formarea continentelor şi oceanelor şi apoi schimbarea dispunerii lor geografice, cei doi învăţaţi au privit aceste premize ca pe nişte condiţii favorabile, dar şi constrângătoare pentru apariţia vieţii primare. Atmosfera primară a permis doar apariţia hidrocarburilor, ulterior condensarea apei atmosferice ducând la formarea oceanelor. Apa acestora s-a îmbogăţit cu substanţele organice în formare, dând naştere la ceea ce s-a numit în chip plastic „bulion organic” . Acesta conţinea aminoacizi, baze purinice şi zaharuri, ale căror molecule alcătuiesc substanţele constitutive ale macromoleculelor organice. Încă această realitate de tranziţie care era „bulionul organic” dispunea de o funcţie fotosensibilă, regăsită ulterior la plante, şi anume una de stocare a energiei, reprezentată de acidul adezinotrifosforic şi una de sinteză a proteinelor.
Substanţele macromoleculare s-au condensat apoi în picături de materie polimoleculară, numită în formă plurală coacervate. Acestea aveau deja un metabolism primitiv, adică un schimb de materie şi energie cu mediul înconjurător. Ulterior a apărut şi capacitatea de autoreproducere prin apariţia nucleoproteidelor, iar „acizii nucleici au putut începe dirijarea proceselor de sinteză a substanţelor proteice şi, prin aceasta, să regleze desfăşurarea proceselor metabolice” . Coacervatele au reprezentat deci o formă de tranziţie de la materia organică lipsită de viaţă la cele dintâi forme ale materiei vii, primele fiind lipsite de structură celulară.
S-a încercat verificarea, pas cu pas, a etapelor propuse de cei doi savanţi în laboratoare, etape ale trecerii de la lumea nevie la cea vie în istoria îndepărtată şi nebuloasă a Terrei. Confirmările în sensul teoriei au fost însoţite de unele neconfirmări. „Substanţele organice sintetizate în laborator constituie întotdeauna un amestec uniform de două forme de molecule asimetrice. Niciodată nu se observă, în cadrul sintezelor de laborator, că una din cele două forme ar fi dominantă, adică nu se observă o asimetrie. Dimpotrivă, asimetria este o particularitate caracteristică a materiei vii . După Oparin, coacervatele ar fi „strămoşii” actualelor celule , nişte formaţiuni intermediare între compuşii organici macromoleculari şi primele fiinţe vii cu organizare celulară.
„Trecerea de la materia anorganică la materia vie a constituit un proces îndelungat, foarte probabil că el s-a desfăşurat cu 3-4 miliarde de ani în urmă. Acest proces a avut loc ca urmare a evoluţiei globului pământesc; a fost un proces planetar, astfel că materia vie nu a apărut într-un singur punct al scoarţei Pământului, ci în toate oceanele acestuia” . Teoria coacervatelor este una a vieţii precelulare. După Ludwik Soucek, doar atunci când molecula de A.D.N. a „plonjat” în „supa nutritivă” a oceanului primordial „anume parcă pregătită pentru el” s-au putut forma primele celule .
Academicianul Radu Codreanu arată că „evoluţia cu toate proporţiile ei incomensurabile a fost un proces unic, care nu s-a mai repetat. Această ireversibilitate, pornind de la o singură apariţie a vieţii, asigură şi unitatea de obârşie a întregii lumi animale până la om. Mersul complex al evoluţiei corespunde unui complex monofiletism. Înrudirea comună a tuturor speciilor animale este atestată şi de aceeaşi organizare celulară, demonstrată în microscopia optică şi electronică, precum şi de comunitatea stadiilor iniţiale ale ontogeniei”. Împărţirea lumii vii în vegetală şi animală „se situează la treapta eucariotă a flagelatelor unicelulare. În acest grup colectiv, adoptarea nutriţiei heterotrofe a iniţiat divergenţa progresivă faţă de hrănirea autotrofă, care a rămas proprie regnului vegetal.
Ipoteza Oparin – Haldane lasă fără răspuns întrebarea cine şi cum a creat A.D.N., zestrea sa de informaţie genetică fără de care viaţa nu poate exista. Jakob însuşi se arată uimit de performanţele sale: „Cum, dintr-o singură celulă, apar mii de miliarde, în linii specializate, conform unei ordini stricte în timp şi spaţiu, iată ce desfide orice fantezie” , dar nu-i explică provenienţa.
Dacă A.D.N. a venit gata format pentru a „plonja” în „supa primitivă” (Soucek) sau „bulionul organic” (I. Todoran, E. Ţăran) şi a-l ordona în formaţii precelulare şi apoi celulare, înseamnă că este precum un C.I.P. al unui calculator, asemenea unui microprocesor. El a fost programat pentru viaţă, dar în afara ei. Dacă A.D.N. s-a format odată cu previaţa din oceanul primordial şi i-a înregistrat toate succesele evolutive în memoria sa cibernetică, nu se înţelege cum a putut genera „aceeaşi organizare celulară” (Codreanu), regăsită până azi în toate fiinţele vii fără ca să fie el însuşi demiurgul celulei. Dacă a ordonat trecerea la celulă înaintea apariţiei celulei, programul trecerii nu poate proveni din evoluţie, ci de dinafara ei, iar dacă provine din evoluţie nu este un factor declanşator, ci doar unul înregistrator. Momentul cheie al genezei vieţii, cel al întâlnirii elementelor sale de origine cu programul său nu poate fi nicicum explicat decât acceptând ideea că programul vieţii provine de dinafara ei. Petre Raicu afirmă că „Primul organism viu, apărut în negura timpului, n-a fost altceva decât un sistem de proteine a căror menţinere şi continuitate depindea de informaţia genetică din acizii nucleici, adică de un anumit program genetic” . Acest program genetic a precedat deci „primul organism”, dictându-i fiziologia şi, în consecinţă, şi morfologia. Dacă el nu a fost un demiurg şi apoi un dirijor, ci numai un înregistrator cibernetic, nu se poate explica cum „apariţia vieţii pe Pământ (a) fost posibilă (doar) odată cu sinteza primelor gene şi de constituire a unor programe genetice”, „Genele…(fiind) tot atât de vechi ca şi viaţa, apariţia lor fiind simultană” . Mai întâi trebuia să aibă loc amintita sinteză a genelor, dar pe baza cărui program (proiect)?
Cauza şi efectul sunt succesive şi nu simultane. Lucian Gavrilă reduce codul genetic la rolul de codificator al mutaţiilor survenite pe parcursul evoluţiei şi care „În momentul în care s-a atins gradul cel mai înalt de eficienţă în codificare,… a fost îngheţat” .
Codul genetic şi programul genetic se raportează precum funcţionalitatea unui microprocesor la baza sa de date.