Brevetele naturii si inteligenta materiei la adaptarea la mediul inconjurator

Natura a dat dovadă de o inventivitate fără egal în adaptarea vieţii la condiţiile mediului ambiant, folosind în acest sens legile mecanicii, acusticii, electricităţii şi magnetismului. Unele adaptări sunt atât de perfecte şi ingenioase încât au fost numite „brevete ale naturii” şi au ajuns să inspire pe inventatori şi proiectanţi. Prezentarea lor in extenso ar fi imposibilă şi ne-ar depăşi, dar în periplul nostru prin minunata lume a naturii vii vom căuta să evidenţiem logica şi inteligenţa unor adaptări şi legile naturale a căror acţiune a fost folosită. Vom începe cu orientarea şi mobilitatea animalelor; mamifere, insecte, peşti, reptile etc. Pentru orientarea în spaţiu, „natura” a înzestrat fiinţele mobile (adică animalele) cu ochi adecvaţi mediului în care trăieşte fiecare specie, iar la speciile inferioare cu antene şi alte organe nonvedere. Numărul ochilor este variabil; artropodele marine au patru ochi simpli, aşezaţi pe un scut dorsal, arachnidele terestre au 2-8 ochi simpli (între acestea se remarcă scorpionul), un ordin de crustacei de apă dulce au ochi compuşi pedunculaţi etc. Antenatele mici trăind sub pietre sunt oarbe şi, cum le arată numele, se orientează cu ajutorul unor antene bifurcate. Peştii au ochi lipsiţi de pleoape, cu excepţia rechinului, în vreme ce tetrapodele (animale de apă sau uscat cu patru picioare) au ochi acoperiţi de pleoape, glande lacrimale, gene şi sprâncene, acomodarea lor pentru diferite distanţe făcându-se prin muşchi ciliari.
La păsări, ochii sunt organele de simţ cele mai dezvoltate şi perfecţionate. Ele beneficiază de o acuitate vizuală excepţională. Globul ocular este aproape imobil în orbită, dar acest neajuns este compensat de marea lărgime a câmpului vizual şi de mobilitatea mare a capului şi gâtului. În ceea ce priveşte ordinul strigiforme, al păsărilor de noapte, acestea au orbitele mari şi orientate anterior, iar retina prezintă o structură particulară, care permite vederea nocturnă. În fapt aceste păsări au capacitatea de vedere în infraroşu, de percepţie a luminii cu o lungime de undă mai mare decât cea vizibilă (pentru om). Orientarea mai este asigurată şi de alte organe, cu sau fără aportul ochilor. Victor Săhleanu deosebeşte o orientare acustică şi ultraacustică (realizată prin ultrasunete), pe care o numeşte ecolocaţie. Ea constă din emisia de unde sonore, captarea ecoului şi interpretarea lui. Ecolocaţia este caracteristică liliacului, care se orientează în întuneric, localizează prada prin ultrasunete şi realizează ocolirea obstacolelor. Pentru aceasta liliacul emite „trenuri de unde”, iar creierul său prinde ecourile acestora la intervale de câteva milisecunde. Tot pe bază de ecolocator se orientează şi cetaceele în imersiune, doar că în apă sunetele şi ultrasunetele au o viteză de 5000m/s, comparativ cu cele ce trec prin aer cu 330 m/s. Delfinul dispune de un ecolocator ce emite serii de cicluri de semnale sonore, al căror ecou, după reflectarea lor de către ţintă, se întoarce într-o „secţiune” a sa; prelucrarea semnalelor revenite, ţinând cont de frecvenţa şi amplitudinea lor, permite să perceapă direcţia de unde revin şi distanţa până la obiectul reflectorizator. Andrieş avea dreptate să compare aceste „dotări” cu nişte „instrumente de bord ce depăşesc ca performanţe ecolocatoarele construite de om”. Interesantă această invenţie a naturii, care dacă ar fi existat în 1912 ar fi salvat „Titanicul” de ciocnirea cu un gheţar şi care a dotat navele abia în perioada interbelică!
„Natura” a inventat şi sisteme de marcare şi detecţie chimică, prin care un răpitor se demască, datorită exhalaţiilor sale chimice, de către un alt animal. Aceste exhalaţii se deplasează prin apă mai repede decât acest răpitor. O cefalopodă se apără de o caracatiţă după ce aceasta este detectată chimic prin nişte „minusculi senzori depuşi pe tentacule” aruncându-se în direcţie contrară.
O şi mai sensibilă modalitate de detectare a duşmanului este cea a recepţiei vibraţiilor de joasă frecvenţă, pe care deplasarea acestuia le propagă în apă cu o viteză mult mai mare decât cea proprie. Recepţia se face cu un sistem de microreceptoare ultrasensibile dispuse longitudinal de la cap la coadă. Ele alcătuiesc un releu format din pori legaţi cu canale subepidermice pline cu o substanţă gelatinoasă, ce simte vibraţiile de joasă frecvenţă ajungând până la un ciclu pe secundă, ceea ce este o performanţă extraordinară. Undele de presiune provocate de înaintarea prădătorului sunt simţite, iar cârdul fuge.
Calcanul dispune de electrodetectoare capabile să „simtă” impulsurile electrice ce însoţesc deplasarea unor vietăţi marine, de o sensibilitate atât de mare încât poate detecta o tensiune de o milionime de volţi. Nu ştim ca Siemens să fi construit un voltmetru atât de sensibil! Calcanul, ca şi rechinul, dispune de „detectorii lui Lorenzini”, ce măsoară diferenţa de potenţial electric a apelor marine „pentru a se orienta fără greş în mediul lor natural”.
Şi mai sofisticat este sistemul de receptare a radiaţiilor electromagnetice existent la unele balene şi la delfini, descoperit la exemplarele eşuate. În interiorul craniilor lor au fost găsite microgranule de magnetită, având pe suprafaţă o căptuşeală de fibre minuscule, ce constituie o reţea nervoasă cu funcţii speciale. „Altfel spus, delfinii ar fi înzestraţi cu un sistem magnetic de navigaţie, capabil să-i orienteze în spaţiul marin tridimensional pe care îl străbat”. Instalarea unor viermi în „instalaţie” poate duce la deteriorarea ei şi la eşuarea pe ţărm a cetaceelor şi delfinilor.
După prezentarea câtorva sisteme de navigaţie (în sensul de „orientare”), vom prezenta câteva mijloace de deplasare, printre care planarea păsărilor mari şi deplasarea ţânţarilor de apă pe „flotoare” de licenţă proprie, folosirea jetului subacvatic de către sepie pentru a se împinge înainte şi a ventuzei de către caracatiţă pentru a se fixa etc. Marile păsări de pradă zboară la înălţimi considerabile, spre deosebire de cele mici. Condorul bate recordul, trăind pe crestele înalte ale Anzilor, la 3-5 km altitudine, dar şi vulturul european preferă altitudini de 2-3 km înălţime. Vom constata la aceste păsări un raport favorabil planării între greutatea proprie şi suprafaţa aripilor, precum la planoare. La o greutate de 15-40 kg, acestea au deschiderea aripilor de 1,5-2,5 m şi o suprafaţă considerabilă. La un asemenea raport, curenţii de aer orizontali, şi cu atât mai mult cei ascensionali, sunt extrem de favorabili planării, ceea ce permite o mare economie de efort. Planarea lină creează condiţii foarte bune de observare a prăzii, aflate uneori la mare distanţă. Penajul se compune din trei categorii de pene specializate: remige, rectrite şi tecrite. Remigele sunt penele mari ale aripilor, care servesc pentru zbor. Rectritele sunt penele mari ale cozii, servind de cârmă. Tecritele sunt penele de contur, ce acoperă aripa la baza remigelor. Profilul aripilor la aceste „păsări-planoare” este identic cu cel al aripii de avion, ambele folosind fenomenul fizic al sustentaţiei.
Geometria lor variabilă, utilizată la avioanele actuale de mare viteză şi altitudine, este veche cât specia la aceste păsări-vânători. Atunci când pornesc în picaj pentru atacarea prăzii, condorii, vulturii, uliii şi şoimii îşi apropie aripile de corp, micşorându-şi astfel suprafaţa ampenajului şi forţa de sustentaţie. Nu întâmplător proiectanţii de avioane studiază variaţia profilului aripilor marilor zburătoare pentru a plagia anumite „brevete ale naturii” la propriile proiecte.
Uneori poate fi văzută pe suprafaţa apelor limpezi o insectă care se deplasează cu mare iuţeală. Semănând cu un ţânţar, ea dispune, la capătul de jos al membrelor, de două pungi umplute cu aer, asemănătoare flotoarelor care, pe baza legii lui Arhimede, o susţin deasupra apei. Abia odată cu construirea hidroavionului, omul a folosit şi el flotoarele pentru decolarea şi aterizarea acestuia pe luciul apei.
Sepia se deplasează lansând un jet de apă în direcţia inversă sensului de deplasare pe care îl urmează. Ea foloseşte principiul newtonian al acţiunii şi reacţiunii, ce stă şi la baza motoarelor cu reacţie aeriene, dar şi a jetului de apă subacvatic realizat prin pompaj, ce este folosit la cele mai noi submersibile. Muşchii constrictori presează apa absorbită şi o expulzează din „camera de presiune” în exterior, realizând o împingere.
De-a dreptul uimitoare este comportarea unor crocodili, care pentru a dobândi rapiditate în scufundare înghit pietre! Şi submarinul se îngreunează cu apă, în rezervoare speciale, pentru a se putea scufunda, precum şi batiscaful cu lest solid, pentru a depăşi densitatea apei. Iată două aplicaţii ale legii lui Arhimede, din care numai ultima este conştientă; cealaltă cum o fi?
Caracatiţa se agaţă de pradă, dar şi de pietre, cu ajutorul numeroaselor ei ventuze, putând apoi să se tragă în direcţia lor. Caracatiţa şi toate vieţuitoarele care dispun de ventuze folosesc decompresiunea, realizată mecanic prin forţa muşchilor sub clopotul ventuzei. Este ca o sferă de Magdeburg, pe care n-au putut-o desface doi cai, deşi era compusă din două jumătăţi! Lipitoarea foloseşte şi ea decompresiunea prin ventuze, încât nu poate fi smulsă de fiinţa de care s-a „lipit” până nu-şi face aprovizionarea!
Pentru a putea pluti, unele vietăţi marine dispun de acumulări de grăsime – mai uşoară decât apa – sau de vezicule umplute cu aer, al căror volum pot să îl modifice în funcţie de nevoia de plutire sau de scufundare. Deplasarea păsărilor şi a animalelor marine este uşurată sau îngreunată de forma lor aerodinamică sau hidrodinamică.
În general, „rezistenţa este minimă pentru formele zise hidrodinamice sau aerodinamice, întâlnite la peşti şi la păsări”.
Formele acestora sunt studiate şi ele de proiectanţii de aeronave sau submersibile, iar la submarine sunt vizibile unele asemănări cu profilele delfinilor sau rechinilor. Rezistenţa aerodinamică poate fi şi ea folositoare. Păpădia şi unele seminţe zburătoare în formă de elice, folosesc principiul paraşutei pentru a se deplasa cât mai departe şi pe o suprafaţă cât mai mare de planta de provenienţă, pentru a asigura şansele de înmulţire. Există şi plante care îşi aruncă seminţele la distanţă prin presiune sau adevărate arcuri vii!
Deosebit de interesante sunt deplasările „pe pilot automat”. Albatrosul alb antarctic poate zbura 14 zile non-stop, lăsându-se asupra valurilor şi putând dormi liniştit! Berzele se odihnesc şi ele pe rând în timpul zborului lor migratoriu. „Păsările ce dorm se plasează în centrul cârdului. Ele recepţionează semnalele călăuzelor înaripate şi îşi continuă drumul fără a se abate de la traiectoria impusă de acestea. Starea de veghe şi cea de somn alternează ca şi cum s-ar închide şi s-ar deschide un întrerupător la anumite intervale”.
Unele mamifere marine efectuează scufundări la adâncimi inaccesibile scafandrilor. Ele coboară la peste 500 de metri timp de peste 30 de minute şi revin la suprafaţă fără a suferi efectul de decompresiune, ce îl poate ucide pe un scafandru. Capacitatea de încărcare a sângelui cu oxigen este cu 75% mai mare decât la om. Inima însăşi funcţionează altfel decât la om în timpul scufundării. Practic, balena sau caşalotul au două inimi, ce lucrează alternativ sau simultan, dar independente una de alta: „Sângele oxigenat este pompat de inima stângă într-un plexus de artere largi de rezervă, ce căptuşesc pereţii părţii abdominale de organele interne. De aici, sângele oxigenat trece treptat în aortă şi prin aceasta e dus la ţesuturi… Sângele venos ce vine de la ţesuturi se adună într-un mare sinus venos… şi numai când animalul se ridică la suprafaţă el trece în inima dreaptă. În timpul submersiei, inima stângă se contractă împingând sângele din aortă în organe, dar inima dreaptă se contractă foarte frecvent împingând sângele venos în pulmoni pentru oxigenare. Cele două jumătăţi de inimă lucrează deci aproape independent una de alta şi nu rar ele sunt chiar separate, astfel că balenele apar ca având două inimi, fiecare din ele înaltă de un metru”. Dacă nu există cai cu şapte inimi, ca în poveste, există cetacee cu două inimi! De altfel, ele dispun şi de un strat izolator de 50 cm. de grăsime, ce le sigură o stabilitate a temperaturii de 38ºC, în apele cele mai reci. Forma lor hidrodinamică le permite o viteză de 60 km/h, timp de zile întregi.
Dacă omul are nevoie de ore în şir pentru decompresiunea treptată în barocameră după fiecare scufundare în calitate de scafandru, balena coboară şi urcă la/de la 500 de metri, de şapte ori mai mult decât omul, fără să trebuiască să se acomodeze treptat la presiunea atmosferică.
Puţine animale stau tot timpul sub cerul liber, sub intemperiile naturii. Chiar şi în mări sau oceane, animalele de pe platforma continentală ce nu depăşeşte 100-200 metri adâncime, îşi confecţionează anumite adăposturi. Doar fiinţele care trăiesc în largul mării nu au deloc „locuinţe”. Acestea nu sunt necesare doar ca adăposturi de odihnă, ci şi ca locuri de refugiu în faţa prădătorilor.
Nu sunt ocolite adăposturile naturale, pe care le amenajează într-o măsură oarecare, precum a făcut omul primitiv cu grotele şi peşterile. Păsările îşi amenajează cuiburi în copaci, pe crengi, dacă sunt mai mari şi în scorburi dacă sunt mai mici, în locuri ferite de pericolul duşmanilor lor naturali. Pentru a le face mai călduroase, le căptuşesc cu ierburi, iar pentru a le asigura rezistenţa folosesc lianţi naturali ori propriile lor secreţii lipicioase.
Păsărelele care cresc pe lângă locuinţele omeneşti îşi fac cuiburi sub streaşini (pentru a le feri de ploaie), puii fiind bine protejaţi. Animalele de uscat au inventat o mare varietate de adăposturi, numite în general vizuini sau bârloguri. Pentru aceasta, membrele din faţă îndeosebi pot fi folosite ca nişte veritabile sape sau lopeţi. Logica şi inteligenţa „locatarilor” se vădeşte în faptul că vizuinile sunt săpate în locuri neinundabile, sunt căptuşite cu frunze şi plante uscate termoizolante şi au mai multe intrări şi ieşiri (fortificaţiile omeneşti au folosit şi ele această măsură de prevedere).
Se ştie că şi caracatiţele îşi amenajează ascunzători în plantele şi hrubele de pe platoul continental. Cel care le-a studiat a fost celebrul oceanolog Jacques Yves-Cousteau. El a descoperit o „aşezare” a caracatiţelor în suprafaţă de 3 km2, locuită de 10.000 de indivizi (mare aglomeraţie!). Hrubele au fost amenajate de-a lungul unor „artere de circulaţie” . Două aspecte au reţinut atenţia scufundătorilor lui Cousteau, şi anume că în „centru” erau situate adăposturi mai mari, pentru indivizii mai puternici şi mai bine situaţi social, iar la „periferie” erau „colibe” din materiale eteroclite, destinate plebei cefalopodelor. Cele dintâi erau apărate cu metereze circulare sau ovale, dar aveau şi grădini subacvatice!
Buni constructori sunt şi viespii, ce amenajează scorburi ori îşi fac locuinţe celulare suspendate de crengi, ce alcătuiesc o adevărată colonie. Păianjenul îşi construieşte o locuinţă-pânză din propriile secreţii, protejată de un perete, de o stâncă sau o creangă. Rezistenţa şi elasticitatea fibrelor sunt remarcabile, iar schema lor este extrem de bine elaborată, pentru a-l ajuta la prinderea şi imobilizarea victimelor.
Oamenii au fost dintotdeauna uimiţi de geometria hexagonală perfectă a celulelor fagurilor de miere. Materialiştii confruntaţi cu această concepţie naturală au pus-o pe seama instinctelor, ca şi cum în spatele unor automatisme constructive nu s-ar putea găsi un program cibernetic conceput de cineva. Enigmatică este şi construcţia muşuroaielor de termite africane (furnici mari) nu numai prin specializarea furnicilor (există furnici-constructori), ci şi prin arhitectura muşuroiului. Acesta este compartimentat pentru diferitele categorii de termite, are artere de circulaţie şi este atât de impermeabilizat la suprafaţă încât rezistă oricăror ploi.
Nu vom încheia prezentarea „instinctelor” constructive ale animalelor fără a aminti talentul hidrotehnic al castorului şi pe cel a vietăţilor ce-şi duc casa în spinare. Castorul trăieşte de-a lungul pâraielor curate de munte, pe care le îndiguieşte cu arbori tăiaţi cu redutabila sa dantură. Castorul roade în aşa fel copacul ales încât el cade exact în poziţia optimă pentru a îndigui pârâul şi a face un mic lac de acumulare. În amonte de acesta, pe malul pârâului, îşi construieşte un adăpost de crengi bine căptuşit în interior, cu ieşiri spre nivelul apei şi cu altele spre mal. Adăpostul este astfel plasat încât să nu fie complet inundat în timpul viiturilor şi să permită ieşiri în mai multe direcţii. Talentul său de forestier îl au doar cei mai experimentaţi tăietori de lemne!
Melcul şi broasca ţestoasă îşi duc casa în spinare. Armura chitinoasă se acordă perfect cu forma corpului, permite retractarea totală a acestuia şi asigură o excelentă apărare în faţa duşmanului. Un număr mare de fiinţe marine, fosile sau actuale, s-au baricadat sau se apără în spatele acestor fortificaţii biologice foarte trainice.
Mimetismul, cu formele sale variate, este un argument de nedezminţit în favoarea ideii inteligenţei încorporate în lumea vie. Radu Codreanu deosebeşte trei feluri de mimetisme: protector, agresiv şi parazitar . Mimetismul protector constă în mascarea unei specii „nearmate” sub o coloraţie de avertizare sau sub forma unei specii armate. Astfel, şarpele neveninos Lompropeltis doliata ia forma şi culoarea şarpelui coral – veninos, un coleopter ia caracterele unui lepidopter (cazul cel mai cunoscut este cel al muştei Mydas p., care seamănă izbitor cu vespele Pepsis sp. şi astfel îşi sperie eventualii agresori).
În cazul mimetismului agresiv, agresorul ia înfăţişarea victimei, putându-se apropia nestingherit de aceasta; este cazul unui coleopter ce ia forma altui coleopter. În mimetismul parazitar, imitatorul ia forma fiinţei parazitate; astfel, o muscă răpitoare (Malabra tibialis) imită bondarul în a cărui cuib îşi depune ouăle. Homocromia este o adaptare inteligentă, fiind „mijlocul de protecţie naturală a animalelor care concordă în coloraţie, desen şi forma corpului cu mediul ambiant” . Coloraţia criptică, în care animalul are culoarea mediului în care trăieşte, este cea mai răspândită (ex. ursul alb). Coloraţia de dezagregare face animalul greu observabil, deoarece acesta are dungi sau pete pe corp, ce îi şterg conturul (ex. leopardul, zebra etc.).
În homocromia copiantă, animalul imită nu numai culoarea şi desenul, dar chiar şi forma substratului: frunză, creangă, floare (ex. peştişorul Aulostomus maculatus printre alge). Mai există şi homocromia schimbătoare, în care culoarea de protecţie se schimbă după mediu sau după anotimp (culoare de vară şi culoare de iarnă). Cazul cel mai cunoscut este cel al cameleonului. În coloraţia de avertizare, culorile vii avertizează duşmanii, ce ocolesc animalul în cauză (ex. salamandra), iar în cea de intimidare trecătorii sunt înspăimântaţi de pete sau desene ce simulează ochi de animal prădător.
Am omis până acum lumea vegetală, bogată şi ea în „brevete ale naturii”, chiar dacă nu atât de multe ca lumea animală. Conform sistematicii plantelor, primele forme „istorice” ale acestora au fost algele marine. Unele din ele au rămas blocate în ochiurile de mare formate ca urmare a încreţirii scoarţei şi formării munţilor. Secarea acestora le-a obligat să se acomodeze la viaţa de uscat, prin transformarea în psilofite, ce „au marcat începutul vegetaţiei terestre” . La rândul lor, acestea s-au transformat în criptogame, dispuse în pâlcuri, în vreme ce fosilele vegetale conservate au luat forma ferigilor înalte arborescente, cu apogeul în carbonifer. Clima uscată din permian a fost improprie ferigilor, plante ce necesită umezeală, şi locul lor a fost luat de arborii de tip actual, de angiospermele mono şi bicotiledonate „ce au izbutit să cucerească Pământul” , în cuaternar. Părţile lor cele mai inteligent concepute sunt frunza şi floarea, ce asigură nutriţia şi reproducerea.
Frunzele sunt dispuse la nodurile crengilor în asemenea poziţii în care să primească razele solare din plin, pentru a putea realiza în condiţii optime fotosinteza. La iederă, ele sunt grupate în acelaşi plan şi nu se umbresc una pe alta. La alte plante, frunzele nu au aceeaşi formă şi dimensiune, alternând în aşa fel încât să capteze cât mai multă lumină solară. Unele frunze şi-au transformat apendicii de natură foliară în spini de protecţie, ce împiedică zburătoarele ori alte fiinţe să le devore.
La Dracila limbul frunzei s-a transformat în întregime în spin, iar la ciulini, numai parţial. Plantele agăţătoare, printre care şi viţa de vie, au găsit mijloace ingenioase de a se căţăra şi prinde de alte plante, de ziduri, de araci, etc. La curpenul de pădure, peţiolii (cozile) devin cârcei agăţători, ca şi foliolele din vârful frunzei de mazăre .
La otrăţelul de baltă, limbul frunzei continuă cu o tijă, ce are la capăt o cupă cu capac, ce constituie capcana cu care prinde şi digeră insectele. Structura acestui „mare laborator al naturii”, care este frunza, este extrem de bine adecvată pentru realizarea funcţiei sale. În suprafaţa frunzei, epiderma dispune de stomate cu ostiole, mici deschideri prin care se asigură schimbul gazelor în respiraţie şi fotosinteză, iar în mezofilul frunzei bioxidul de carbon îşi dă întâlnire cu cloroplaştii existenţi în parenchinul lacunos şi parenchinul palisadic , dar şi cu seva brută sosită prin vasele lemnoase ale plantei.
Aici are loc miraculosul proces de fotosinteză, în care „clorofila (componentă a cloroplaştilor, n.n.) absoarbe şi reţine radiaţiile solare luminoase, care după ce au fost transformate în energie chimică sunt folosite la reacţiile de sinteză ale substanţelor organice din procesul fotosintezei. Din apă, bioxid de carbon şi elementele chimice provenite din sol şi atmosferă, frunza sintetizează substanţele organice de bază – glucide, protide şi lipide – ce vor intra în componenţa sevei elaborate în frunză . Seva brută, conţinând substanţele chimice din care se sintetizează hrana plantei, urcă prin fenomenul capilarităţii (folosit cu abilitate de plantă şi obligând la dimensionarea adecvată a structurilor capilare) pentru a ajunge la frunze. Acestea introduc seva brută sub formă de molecule disociate ca ioni de amoniu, ioni de azot, de sulfat, de potasiu etc., deoarece numai astfel pot intra în reacţiile biochimice.
Seva elaborată prin fotosinteză urmează un circuit descendent, paralel cu cel ascendent, circulând prin vasele liberiene în tot corpul plantei şi hrănind toate ţesuturile. Se poate observa că circuitul celor două feluri de seve seamănă cu circuitul sanguin vene-artere, în care sângele şi, respectiv, seva elaborată, sunt purtătorii substanţelor nutritive pentru toate ţesuturile, dar şi a unor rezerve nutritive ori substanţe energetice.
Plantele care îşi produc singure „hrana” sunt numite autotrofe, iar cele care o iau gata preparată din mediul în care trăiesc ori de la cele dintâi se numesc heterotrofe. Între cele două au loc interesante fenomene de simbioză, cu avantaje reciproce . Rădăcinile unei plante verzi sunt învelite într-o plasă deasă de hifele unei ciuperci. Acestea absorb apa cu sărurile minerale din sol, o trec în rădăcinile plantei, iar ciuperca primeşte în schimb substanţe organice.
Plantele au fost obligate să se ridice de la pământ în cazul culcării lor de către vânt. În acest sens acţionează mecanismul numit geotropism negativ, ce ridică gramineele culcate de vânt şi de ploi . Mişcări „justificate” execută şi frunzele şi florile. Laleaua îşi deschide inflorescenţa când temperatura aerului este mai ridicată, frunzele de trifoi roşu se închid şi se deschid în funcţie de alternanţa noapte-zi, florile de păpădie se deschid ziua şi se închid noaptea. Cea mai cunoscută mişcare florală este cea a florii soarelui, numită aşa din cauza mişcării capului floral în direcţia astrului zilei, după cum cea mai sensibilă reacţie la atingerile mecanice este cea a frunzelor de Mimosa pudica, ce se închid în acest caz.
În ceea ce priveşte floarea, se constată asemănarea cu aparatele de reproducere animale. Staminele sunt structurile de reproducere masculine, formând împreună androceul, iar gineceul situat între stamine este organul de reproducere feminin. Polenul este gametul fecundant, care ajuns pe stigmatul gineceului pătrunde prin stilul gineceului până la ovar, unde fecundează ovulul. Se poate observa identitatea de termeni cu cei de la animalele sexuate, ce justifică dealtfel denumirea acestor plante ca spermatofite. Din fecundarea ovulului rezultă fructul, care are la mijloc sămânţa.
Dacă la animale „duplicatul” este chiar produsul rezultat din fecundare, după gestare şi naştere, la plante produsul fecundării este abia premisa reduplicării plantei de origine a seminţei. Fecundarea în lumea vegetală se numeşte polenizare. De realizarea ei depinde chiar supravieţuirea speciei. Ca şi cum ar fi conştientă de responsabilitatea sa existenţială, planta este foarte ingenioasă în realizarea acestei „sarcini”. Asociază polenul cu nectarul pentru a atrage insectele doritoare de dulce şi care simt acest gust de departe, ori emană mirosuri fascinante. Florile de ciuboţica cucului sunt polenizate de bondarii ce preiau polenul din floare; obligaţi să se aplece pe anterele acesteia pentru a ajunge la polen ei devin cărăuşii acestuia la altă floare, unde polenul aderă la stigmat.
Florile crinului de pădure sunt polenizate de unii fluturi nocturni; albinele polenizează trifoiul, floarea soarelui, salcâmul, mărul şi alte plante melifore. Salcia căprească se „bazează” pe bondari şi fluturi, iar plantele ornitofile din ţinuturile tropicale pe păsările colibri.
Bacteriile sunt considerate şi ele plante, şi anume unicelulare parazite sau saprofite, deoarece îşi iau hrana din substanţele organice în descompunere. Unele sunt patogene, adică generatoare de boli pentru oameni, animale şi plante. Bacteriile fotogene produc fenomenul ciudat de bioluminiscenţă, cel mai cunoscut la licurici, dar prezent şi la peştii abisali etc. şi care îşi au originea în procesul de oxidare produs în protoplasmă . Cercetătorii lumii abisale a oceanelor au rămas uimiţi de „peştii-lanternă”, care pentru a-şi vizualiza prada dispun de organe ce emit o lumină puternică!
Capacitatea de adaptare a bacteriilor şi altor microorganisme patogene la acţiunea antibioticelor este uimitoare. Create anume pentru a distruge bacteriile, antibioticele au dezarmat pe rând în faţa lor, trebuind inventate noi şi noi variante pentru a avea eficacitate. Capacitatea lor de adaptare nu apare la întâmplare, ci după o perfectă logică internă. Ca să reziste la efectele distructive ale antibioticelor a trebuit să apară o nouă informaţie genetică, ce nu a existat anterior în celulă, prin care să se producă un antidot la factorul activ al antiobioticului în cauză. Într-un mod asemănător organismul uman produce anticorpi, însă doar la agenţii patogeni cunoscuţi, „clasici”. Bacteriile răspund însă prompt noilor „provocări”. „Cine a determinat această mutaţie?” – se întreabă doctorul Dulcan, şi tot el răspunde – aceasta este „expresia unui răspuns inteligent la mediu, a unui sistem bazat pe evoluţie” .
Nu este prea mică această fiinţă pentru a da un „răspuns inteligent” inteligenţei conştiente a omului? Un dicţionar medical constată că „Folosirea pe scară largă… a antibioticelor a dus la apariţia unor bacterii rezistente la acţiunea lor” . Formularea sugerează apariţia continuă de noi bacterii patogene, dar în realitate bacteriile „vechi” suferă modificări genetice care le fac imune la un anumit tip de antibiotice.