Sociabilitatea si reproducerea in lume animala

Leo Apostel ne aduce în atenţie o disciplină ciudată numită etologie umană, ce se ocupă cu studiul comparat al comportamentului oamenilor şi animalelor. Aceasta evidenţiază un fapt doar intuit şi anume: „comportamentul uman şi comportamentul animal sunt în multe cazuri omologe. În consecinţă, cooperarea interdisciplinară a ştiinţei comportamentului animal cu diferitele ştiinţe ale comportamentului uman devine nu numai posibilă, ci şi necesară” . Care sunt aceste asemănări? Atât la om, cât şi la animal, comportamentul este esenţialmente teritorial, în sensul că individul sau grupul îşi arogă „un drept asupra unei porţiuni de spaţiu”, pe care se poartă ca un proprietar, fiind violent cu intruşii. Acest „simţ de proprietate” îşi are reversul său, deoarece grupul sau individul „face act de supunere când intră pe teritoriul altor organisme” .
Această împărţire a teritoriului este deosebit de vizibilă la carnivore, îndeosebi la marile feline, ce au nevoie de un anumit spaţiu de vânătoare şi de un anumit număr de animale de vânat. Pădurarii şi vânătorii, cu atât mai mult paznicii de vânătoare, acolo unde există, cunosc această „raionare” şi întocmesc chiar statistici ale răpitorilor. În rezervaţiile naturale se cunosc chiar şi locaţiile marilor feline, ca şi cele ale turmelor de elefanţi etc.
O altă omologie este colaborarea în cadrul grupului, nu numai în scopuri defensive, ca la ierbivorele mari, ci şi cu scopul unor agresiuni colective. Acestea din urmă impun o ierarhie în cadrul grupului şi o distribuţie a rolurilor în realizarea „planului de bătaie” al vânătorii. Atât la lupii în haită, cât şi la marile feline, s-au observat planuri bine „gândite”, respectarea unor reguli stricte şi supunerea faţă de „ordinele” „şefului de vânătoare”. Obosirea şi încolţirea vânatului, apoi atacul final revin anumitor indivizi şi sugerează o premeditare.
În al treilea rând, s-au constatat anumite manifestări comune stereotipizate, ce au un fond ereditar comun. D.C. Dulcan crede, pe drept, că „Jocul puilor de animale este jocul tuturor copiilor. Avem încă o mărturie a unor «programe» comune în organizarea vieţii pe Terra” .
S-a constatat chiar şi confecţionarea unor unelte pentru „fabricarea” altor unelte la unele specii apropiate de om pe planul evoluţiei! Nu numai omul este „homo ludens” (Huizinga), ci şi animalele sunt jucăuşe şi nu numai între indivizii din aceeaşi specie. La animalele de casă (câini, pisici), joaca cu stăpânii respectă nişte norme ce nu sunt instinctive, ci nişte reflexe condiţionate cu substrat afectiv formate treptat pe baza acomodării reciproce.
Nu numai animalele mari cooperează pe baza unei diviziuni a muncii şi a unei ierarhii, ci şi cele mici. Termitele şi albinele creează comunităţi mult mai mari, pentru a compensa micimea şi slăbiciunea lor individuală. Albinele sunt mai bine cunoscute din cauza „exploatării” lor de către om, ce a ajuns să le cunoască din motive foarte practice. Stupul este un „regat” având în frunte o „regină” numită matcă. Ea nu este numai progenitoarea tuturor albinelor, ci şi conducătoarea lor. Ca la orice Curte, se pun la cale lovituri de palat atunci când monarhul slăbeşte. Dacă matca se îmbolnăveşte sau îmbătrâneşte, nu mai poate depune „norma zilnică” de ouă. Supuşii caută să o înlăture sau chiar să o suprime. Revoltă în toată regula!
Matca nouă este recunoscută după substanţa de matcă, faţă de care albinele îşi formează un reflex condiţionat de supunere. Substanţa de matcă a fost numită pheromon ; „secretată de suprafaţa corpului mătcii, substanţa de matcă este în permanenţă linsă de albinele care o înconjoară şi transmisă tuturor albinelor din grup” . Există albine-producătoare (majoritatea), care culeg polenul şi-l aduc la stup, albine-luptători, care împiedică intrarea unor intruşi şi apără matca, trântorii, cu rol exclusiv reproducător şi, în sfârşit, matca. În cazul pătrunderii unui şoricel în stup, acesta este ucis prin înţepături, iar apoi învelit în ceară pentru a nu produce agenţi patogeni prin putrezire. Sociabilitatea în lumea animală este mult mai răspândită, inclusiv la ierbivore (elefanţi, maimuţe etc.), dar ne limităm la cele prezentate mai sus.
Încheiem capitolul despre viaţă cu perpetuarea acesteia prin reproducere. Freud a dezvoltat, în studiul său Eros şi thanatos, o celebră teorie cu privire la Eros, ca instinct sexual în sens biologic, şi thanatos (instinctul morţii). Singura armă contra morţii fiind înmulţirea şi succesiunea generaţiilor, iar condiţia acesteia fiind pulsiunea sexuală, aceasta apare ca antidotul morţii.
Conştientizată la om şi instinctuală la animale, atracţia sexuală (erotică) împlineşte un rol existenţial copleşitor, mai profund decât cel conştient, deoarece provine din subconştientul colectiv. „Programatorul” acestei inteligenţe a inoculat în subconştient un sentiment abisal al atracţiei ca mijloc de contracarare a dispariţiei individuale. În prima sa formă, acesta capătă forma autoerotismului narcisist, pentru ca ulterior să cedeze locul atracţiei spre o fiinţă de sex opus, ce presupune o alegere de partener . Interesantă este arta atragerii partenerului la acele fiinţe la care copulaţia este precedată de preludiul curtării.
Cercetătorii lumii animale au descoperit printre sunetele pe care le scot animalele mesaje de rendez-vous pentru împerechere, mai cunoscut fiind boncănitul cerbilor. La vertebrate, „raportul sexelor este aproximativ egal, deşi din punct de vedere biologic aceasta este o risipă, căci pentru a menţine efectul speciei sunt necesari mai puţini masculi decât femele” . Iată că şi natura greşeşte uneori, ca şi fiinţele inteligente! De ce mai este nevoie atunci de curtare?
Schopenhauer presupunea că femeia, ascultând de geniul speciei, preferă să procreeze cu bărbatul cel mai viguros, deoarece îşi doreşte copii sănătoşi şi puternici. Această pornire trebuie să existe şi în lumea animală. Masculul dominant al turmei tinde spre „poligamie” şi „harem”, spre îndepărtarea masculilor tineri, ce trebuie să aştepte îmbătrânirea lui pentru a-l învinge.
Multe animale sunt monogame şi atunci raportul de 1:1 îşi are rostul. Contrar a ceea ce se crede, deşi separarea „amorului de plăcere” de cel strict utilitar (reproducerea) „este mai accentuată la specia umană decât la orice altă specie” , plăcerea actului sexual există şi la mamifere. Se înţelege că în această situaţie femela alege animalul (masculul) de care este cea mai satisfăcută. Ca atare, curtarea din partea masculului îşi dezvăluie şi ea logica.
Nici simţul estetic nu lipseşte la animale, iar frumuseţea crestei, penajului etc. sunt mijloace de atracţie erotică. Interesant este că sexul frumos la multe rase animale este cel masculin, pe care natura l-a înzestrat cu un glas mai frumos, cu un corp mai arătos etc. Mamiferele au o activitate sexuală fragmentată de pauze, având anumite perioade în care ajung „în călduri” sau în starea de rut. Ele sunt în aşa fel „programate” şi „gândite” ca puii să nu se nască în timpul iernii şi să fie pândiţi de pericolul îngheţului. Trebuie să acceptăm că un asemenea simţ de prevedere nu pare a fi strict instinctual.