Filozofia marxista despre univers

Filosofia marxistă, numită de regulă marxist-leninistă, avea printre sarcinile ei dovedirea inexistenţei lui Dumnezeu. În locul religiei trebuia promovată ideologia marxistă, ce cuprindea şi filosofia, iar locul lui Dumnezeu trebuia înlocuit cu cel al liderului suprem al partidului comunist. Idolatrizarea sa nu mai lăsa loc pentru adorarea divinităţii.
Filosofia marxistă a fost obligată să ia act de acele descoperiri ale fizicii, chimiei şi biologiei care aveau implicaţii filosofice, unele în acord cu ideile materialismului dialectic, altele în contrazicere cu acesta. „Provocarea” din partea ştiinţelor exacte a impus replici tot mai argumentate şi documentate, obligând pe filosofi la o „specializare” ştiinţifică la nivelul minim al ştiinţelor, cel al înţelegerii lor. Exemplul lui Immanuel Kant era un standard greu de atins, filosoful din Königsberg atingând nivelul creaţiei în domeniul ştiinţelor, dar era un obiectiv vizat ca un ideal. Mulţi oameni de ştiinţă, descoperitori ai unor legi fundamentale în ştiinţă, s-au văzut obligaţi să dea o interpretare filosofică a propriilor contribuţii prin chiar formaţia lor clasicistă, în care „viziunea generală” ocupa un loc central.
A rezultat de aici un evantai de interpretări, unul din partea filosofilor cu pregătire ştiinţifică la nivelul asimilării unor ştiinţe şi un altul din partea oamenilor de ştiinţă iniţiaţi în filozofie. Au existat şi pretenţii fără acoperire, cu deosebire din partea celor dintâi, acestea fiind nişte veleităţi. După 1850, limbajul ştiinţific, cu deosebire în domeniile fizicii şi chimiei, a ajuns tot mai inaccesibil pentru nespecialişti. Filosofii marxişti s-au „războit” mai mult cu interpretările filosofice ale oamenilor de ştiinţă decât cu contribuţiile lor ştiinţifice (unele fiindu-le impenetrabile). Doar în ultimele decenii filosofii de marcă şi-au însuşit la nivel suficient câte o ştiinţă. În cele ce urmează, vom prezenta câteva impacturi ale unor descoperiri ştiinţifice asupra filosofiei materialiste în general şi a celei marxiste în special. Alături de teoria evoluţionistă a lui Darwin, legea conservării materiei şi energiei, numită şi primul principiu al termodinamicii, a dat cel mai puternic sprijin filosofiei materialiste.
Elaborat înainte de 1800 de către Lavoisier pentru materie şi în 1842 de către Helmoltz şi Mayer pentru energie, acest principiu simplu sună ca o sentinţă definitivă: Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă. El presupunea increabilitatea şi indestructibilitatea materiei şi energiei, precum şi infinitatea lor în timp.
Principiul este unul complementar celui enunţat de Lucretius Carus în De rerum natura (I, 149) şi care sună la fel de implacabil: Ex nihilo nihil (Din nimic nu se naşte nimic), ca şi tezei lui Kant după care ceva nu se poate mărgini cu nimic şi că ceva nu poate să apară din nimic. Dacă nemărginirea în timp a materiei şi energiei este implicit conţinută în legea sau principiul conservării, infinitatea lor spaţială nu este conţinută. Aici a fost primul „hop” pentru o filozofie ce considera firească infinitatea spaţiului în asociere cu cea a timpului.
Materialismul dialectic trece prea uşor peste el, cu o „demonstraţie” neconvingătoare: „se impune (?) teza infinităţii existenţei materiale în spaţiu şi anume ideea că existenţa materială se caracterizează prin proprietăţi spaţiale şi că, întrucât nicăieri nu poate fi mărginită decât tot de o existenţă materială (?), spaţiul se dovedeşte şi el infinit” .
Infinitatea cantităţii de materie din Univers nu este enunţată de nici o lege ştiinţifică şi, ca atare, nu se justifică nici o deducţie a infinităţii spaţiului din conţinutul său material. Mai mult, Newton a teoretizat independenţa absolută a spaţiului cosmic de existenţa materiei şi a devenirilor sale, aceasta fiind „existent în sine, fără nici o legătură cu conţinutul material al universului” (idem, M.D., p. 176). (Asupra acestor aspecte am tratat la paragraful despre spaţiu şi timp).
Legea (principiul) conservării a servit ca principal argument contra Creaţiei. Engels l-a invocat în acest sens în „Dialectica naturii”, operă de bază a materialismului dialectic. După Engels, datorită acestei legi „este ştearsă şi ultima amintire a creatorului transcendental” .
Dacă legea conservării nu ar fi fost pusă la îndoială în nici un fel, ea ar fi putut fi asimilată unei legi universale de genul negării negaţiei, transformării acumulărilor cantitative în schimbări calitative şi celei a unităţii contrariilor, preluate de filosofia marxistă din dialectica hegeliană. Ar putea figura la fel de justificat în definiţia substanţei. Nu a fost cazul, deoarece mecanica cuantică a făcut-o incertă şi astfel i-a răpit caracterul de lege generală a existenţei, aşa cum cele trei legi ale dialecticii hegeliene sunt legi generale ale devenirii (dialecticii). Engels a fost contemporan cu enunţul şi dezvoltarea celui de-al doilea principiu al termodinamicii, care implică ideea „morţii termice” a Universului. (Este interesant că dacă primul principiu presupune infinitatea în timp a materiei şi energiei, cel de-al doilea conduce inevitabil la ideea finitudinii în timp a lumii). „Moartea termică” presupune o existenţă limitată în timp a ceea ce „moare”, adică un început şi un sfârşit (vezi şi argumentul lui Paul Davies).
În lucrarea deja citată, Engels prezintă lanţul de raţionamente al susţinătorilor ideii „morţii termice”. Originea Universului şi impulsul de la care a pornit Geneza este comparată cu pornirea unui ceas: „Ceasul universului a trebuit mai întâi întors, apoi el merge până când ajunge în starea de echilibru, stare din care numai o minune va putea să-l scoată şi să-l pună din nou în mişcare. Energia cheltuită pentru întoarcerea ceasului a dispărut cel puţin calitativ şi nu poate fi restabilită decât pe calea impulsului din afară. Deci impulsul din afară a fost necesar şi la început; deci cantitatea de mişcare din univers, respectiv de energie, nu e mereu aceeaşi; deci energia a trebuit să fie creată; deci ea poate fi creată, deci ea poate fi distrusă. Ad absurdum (până la absurd)” (idem, BFM, p. 151).
Persiflarea lanţului de raţionamente invocate de susţinătorii „morţii termice” nu ţine loc de contraargumente împotriva acestora. Nici la un secol după „replica” lui Engels, filosofia marxistă nu acceptă „teorii ca moartea termică a universului, moartea lui hidrogenică, cea a expansiunii universului”, considerate „interpretări unilaterale ale progreselor ştiinţei, îmbrăţişate imediat de reprezentanţii diferitelor biserici” (MD, p. 198). De altfel, „marxismul se delimitează de toate cosmogoniile şi cosmologiile care susţin la modul absolut caracterul finit în timp şi spaţiu a Universului, deci de toate teoriile care într-un fel sau altul, de pe poziţii spirituale sau fideiste, au susţinut un început şi un sfârşit al lumii” (ibid.).
Dacă „moartea termică” determinată de entropie nu este împărtăşită unanim nici de unii oameni de ştiinţă (deveniţi aliaţi fără intenţie ai filosofiei marxiste), expansiunea Universului este unanim admisă, pornind chiar de la faptele de observaţie. Doar filosofia marxistă se încăpăţâna să o nege, deoarece pune la îndoială „stabilitatea” universului considerat etern, afirmă abolirea legilor fizicii pentru perioada de dinaintea Marii Explozii (Big Bang), perioadă numită singularitate, „insinuează” imposibilitatea cunoaşterii a ceea ce a fost înaintea singularităţii şi chiar inexistenţa unui „înainte”. O neagă deoarece implică un început şi, prin entropie, şi un sfârşit, şi zdruncină astfel întregul eşafodaj al materialismului, mai ales a celui dialectic marxist. Nu este agreată nici ideea universului staţionar ca densitate, deoarece presupune injectarea continuă de materie pentru a o menţine, adică o Creaţie cu pipeta, adică tot un gen de Creator.
Multe neplăceri i-au căşunat filosofiei marxiste şi celebra formulă einsteiniană E=m·c2 şi mai ales unele interpretări filosofice ale acesteia. Încă înaintea descoperirii acestei relaţii chimistul şi filosoful german W.Ostwald a emis teoria numită ulterior energetism, conform căreia „energia este fundamentul, substanţa lumii, toate fenomenele naturii fiind forme de manifestare a energiei, lipsită de bază materială”, „separând mişcarea (şi) energia de materie” . Ulterior, după descoperirea relaţiei dintre masa de materie şi cantitatea de energie (1905) prin formula einsteiniană, aceasta „a fost interpretată eronat ca transformare a materiei în energie, adică într-un atribut al ei” (idem, DF, p. 231). De aici deja amintitele extrapolări ale „materializării” şi „dematerializării”.
Contra acestor interpretări a luat poziţie Lenin, continuatorul lui Engels în dezvoltarea materialismului dialectic, în lucrarea „Materialism şi empiricriticism” din 1908-1909. Lenin a combătut energetismul ca o extrapolare a amintitei ecuaţii einsteiniene, afirmând că materializarea este o creaţie a materiei din ceva imaterial şi dematerializarea ca trecerea materiei în ceva imaterial. Dacă materia şi energia sunt privite în egală măsură ca existenţe subsumate categoriei de substanţă, dubla relaţie nu mai conţine nimic misterios, chiar în cazul că această relaţie ar presupune o transformare în ambele sensuri (În paragraful 2 am precizat că toate încercările de a concepe o energie pură au eşuat, toţi fizicienii fiind obligaţi să accepte că orice energie are nevoie de purtători materiali). Şi G. Bachelard susţine că energie pură nu există, întrucât ea înseamnă mişcare, or nu poate exista mişcare fără ca ceva să se mişte (MD, p. 157-158).
Noi dificultăţi pentru filosofia marxistă au apărut odată cu enunţarea principiului de incertitudine de către Heisenberg în 1926, după moartea lui Lenin. Confirmarea sa nu a fost agreată şi a fost chiar respinsă de Einstein, nu numai fiindcă arunca un văl de îndoială asupra existenţei microparticulelor (şi prin ele asupra existenţei însăşi, în spiritul celui mai pur idealism subiectiv), ci şi pentru că nega legitatea şi determinismul (în general). Heisenberg a indus o neîncredere generală în legile naturale, atunci când, şi în 1969, susţinea că acestea „afirmă ceva despre nişte potenţialităţi, despre nişte probabilităţi” , sau când susţinea că „atomii sau particulele elementare nu sunt chiar atât de reali, ei formează o lume de potenţialitate sau de posibilităţi mai degrabă decât o lume a lucrurilor sau a faptelor” (ibid).
Max Born, prin interpretarea probabilistică a fenomenelor cuantice şi Niels Bohr, prin enunţarea principiului complementarităţii, au sporit şi ei neîncrederea în determinism. Acestea „au determinat concepţii filosofice nedeterministe şi agnostice cu efecte negative în toate ramurile ştiinţei şi filosofiei”, apreciază în mod sentenţios şi „demascator” Mihai Florescu (op. cit., p. 143). Şi fizicianul american Richard Feynman (premiul Nobel) s-a exprimat în aceeaşi direcţie, contestând posibilitatea cunoaşterii în microfizică şi declarându-şi neputinţa: „Am învăţat a trăi fără cunoaştere” (idem, p. 154). Max Born s-a exprima explicit contra determinismului, considerat „un roman fantastic, un fel de ştiinţă-ficţiune”, după ce iniţial i-a acordat încredere. Ulterior s-a despărţit de Plank şi Einstein, care susţineau în continuare ideea determinismului, terminând „prin a înţelege că ea nu dă o imagine (corectă? - n.n.) a realităţii” (idem, p. 181). Prezentarea punctelor de vedere ale altor adversari ai determinismului este superfluă; încă de la congresul de fizică din 1927 „s-a declanşat cea mai mare criză din fizică, o ruptură care a împărţit pe fizicieni în două tabere” (idem, p. 179), unii devenind susţinătorii determinismului, iar alţii adversarii săi.
Einstein a rămas principalul exponent al determinismului, ceea ce i-a crescut cota de popularitate în rândurile filosofilor marxişti. Marele său prestigiu internaţional a devenit o pavăză nu numai pentru determinismul în fizică, ci şi pentru filosofia materialistă. Punctul pe i în fixarea atitudinii faţă de indeterminism nu putea să nu fie pus decât de un filosof din Mecca filosofiei marxiste, adică din Moscova. M.G. Omeleanovski contrariază prin afirmaţia că relaţia lui Heisenberg „confirmă determinismul” în ciuda faptului că este numită de indeterminare, că însăşi „mecanica cuantică este deterministă”, prin însăşi faptul că are legi proprii, imposibile altfel. Dacă acestea exprimă incertitudine, ele se datorează „naturii duble corpuscular-ondulatorii a microobiectelor”, ce este „o particularitate a stării cuantice care o deosebeşte fundamental de starea clasică” (cf. idem, p. 187).
Confruntarea dintre determinişti şi indeterminişti continuă şi astăzi. Stephen W. Hawking, matematician şi astrofizician englez, „nobelist” şi el pentru contribuţiile în domeniul găurilor negre, acceptă faptul că relaţia (principiul) lui Heisenberg „este o proprietate fundamentală inevitabilă a lumii”, dar nu se pronunţă asupra implicaţiilor ei asupra determinismului. Preferă să citeze celebra afirmaţie anti-indeterministă a lui Einstein: „Dumnezeu nu joacă zaruri” , în sensul că nu lasă hazardului devenirea lumii. Nu ştim, până la urmă, de partea cui este Hawking, după ce absolutizează principiul de incertitudine.
În M.D. (p. 164) se pretinde că Heisenberg s-ar fi „pocăit” şi ar fi retractat de la nihilismul său anterior, precizând că principiul ce-i poartă numele: „nu aparţine microcosmosului şi microobiectului ca atare, ci sistemului format din microobiect şi dispozitivul de măsurare”, retractare ce nu corespunde deloc cu amintita sa declaraţie din 1969 şi pe care nu am regăsit-o în alte surse.
Revenind la teoria expansiunii Universului, pornind de la Big Bang, vom preciza că aceasta a fost respinsă categoric la început, apoi a fost acceptată cu mari rezerve şi, în sfârşit, a fost primită cu unele îndoieli. În 1959, când a fost publicată Bazele filosofiei marxiste (BF), s-a manifestat respingerea „teoriei idealiste a expansiunii spaţiului”, care pornind de la deplasarea spre roşu a spectrului luminii de origine extragalactică, ar fi tras concluzia că „întreg univers a fost concentrat într-un volum extrem de mic, într-un fel de „atom primar”, ce „a început brusc să se extindă”. O asemenea teorie este înfierată ca „reacţionară (şi) net fideistă”, deoarece a permis să se afirme că „acest atom primar ar fi fost creat de Dumnezeu şi că din voinţa lui a început să se extindă” (op.cit., p. 156-157). Nici un cosmolog amintit de Merleau-Ponty nu a avut poziţii atât de tranşant teiste ca cele incriminate în BFM.
În 1965, astrofizicianul V. Kourganof accepta ideea unei densităţi de 1017 mai mari a Universului faţă de cea de azi, dar nu o identifica cu „vreun atom primitiv”, ce ar fi implicat „cu necesitate acel big-bang”.
Acceptă şi ideea că supradensitatea de la care a pornit expansiunea a fost proprie Universului acum 13 miliarde de ani, dar afirmă că aici „nu regăsim crearea lumii, ci refuziunea ei, repunerea ei în creuzet, precum şi o reluare a expansiunii”. Evitând termenul de Big Bang prin substituirea lui cu refuziunea, Kourganof devine, de voie de nevoie, un susţinător al Universului pulsatoriu, ciclic, în care se succed contractarea şi dilatarea.
Dacă acceptăm faptul că oamenilor de ştiinţă din statele comuniste li s-au permis interpretări ale noilor teorii ştiinţifice doar în limitele filosofiei marxiste, putem să cităm şi punctele lor de vedere (ca cel al lui Kourganof). Un asemenea punct de vedere exprima în 1984, sub regimul comunist, fizicianul român Ioan Ursu. După cum arătam anterior, în prefaţa cărţii lui Steven Weinberg acesta îşi ia precauţia ideologică faţă de unele aspecte prezentate: „Spiritul critic, prin excelenţă propriu demersului ştiinţific, trebuie să prezideze, aşadar, şi lectura acestei cărţi” . După ce îşi face „datoria”, fizicianul – demnitar dă glas adevăratelor sale păreri şi sentimente. Rezerva lui Kourganof faţă de Big Bang nu este împărtăşită de I. Ursu, aceasta fiind considerată ca „Cea mai larg acceptată dintre ipotezele cosmogonice” (idem, p. 7).
Oscilează între a afirma că „a existat… o clipă-zero, un moment al Genezei”, corespunzând cu declanşarea Big-Bangului (idem, p. 8) şi părerea că „în planul maximei generalităţi (filosofice, n.n.)… nu poate fi vorba de un început în sensul strict al cuvântului” (idem, p. 9). Observaţia sa este credibilă şi în afara presiunii ideologicului, existând şi la oameni de ştiinţă „burghezi”. Înclină, ca om de ştiinţă, spre un „Univers etern, oscilant”, în care starea actuală constituie „un ciclu al unei pulsaţii gigantice” (idem, p. 12).
Traducătorul cărţii, Gheorghe Stratan, este şi el fizician. El acceptă întru totul teoria Big Bangului, acceptă chiar şi „eretica” idee a „morţii termice” a Universului ca cealaltă extremitate a evoluţiei sale ca o posibilitate ce trebuie avută în vedere. Pe „linia” lui Paul Davies crede că Universul se va dispersa: „Într-un univers aflat în expansiune veşnică, procesele fizice vor fi dominate de tendinţa generală de răcire a radiaţiei de toate tipurile, ca şi de epuizarea treptată a surselor cosmice de energie” (idem, p. 204), „astfel încât universul nu va mai exista decât sub formă de radiaţii şi – eventual – sub formă de minuscule particule de praf” (idem, p. 205).
Ionescu – Pallas recunoaşte că „ideea universului în expansiune are în prezent (1980, n.n.) un credit imens”, dar şi faptul că este receptată într-un fel în U.R.S.S. şi altul în SUA. Astfel, „Modelul oscilant de univers este deseori preferat din punctul de vedere al filosofiei, deoarece, prezicând o evoluţie cosmică formată dintr-o secvenţă infinită de cicluri identice, înlătură problemele complicate legate de „originea” şi „starea finală” a Universului (pentru cine sunt complicate?). Ceea ce supără cel mai mult (pe cine?) în acest model este caracterul singular (exploziv) al începutului fiecărui ciclu. Se pare că introducerea termenului de presiune ar putea salva situaţia (?!), deşi nu se ştie de fapt ce expresie trebuie dată acestui termen” (idem, p. 589). Pallas prezintă apoi teoria unui univers pulsatoriu mai „cuminte”, fără singularităţi, aparţinând lui Nathan Rosen şi care ar fi mai acceptabil filosofiei marxiste. Baza matematică a teoriei lui Rosen presupune evitarea colapsului universal, prin introducerea unor presiuni negative de frânare (idem, p. 591) şi invocarea conservării energiei totale a universului (idem, p. 593), ceea ce ar explica şi existenţa fondului cosmologic de radiaţie remanentă descoperit în 1965 de Penzias.
Vom încheia prezentarea raporturilor dintre filosofia marxistă şi modelele ştiinţifice de Univers cu punctele de vedere ale unui astrofizician rus (sovietic) dintr-o „carte ştiinţifică-literară despre fizică şi fizicieni”, cum şi-o subintitulează chiar autorul (Daniel S. Danin) şi care are titlul incitant de „Lumea stranie nu poate fi ocolită” . Danin avertizează că dacă te adânceşti în lumea subatomică şi a particulelor elementare „trebuie să renunţi la tot ceea ce şti din viaţa de toate zilele” (idem, p. 9), întrucât mecanica cuantică, ce le este proprie, ne spune un lucru surprinzător, „comportarea elementelor de bază ale materiei nu ascultă de legi exacte şi univoce” (idem, p. 239).
Einstein presupunea că această mecanică descrie corect evenimentele din microunivers, dar nu le înţelege şi nu prezintă corect „realitatea ascunsă în spatele formulelor”, neputând însă combate „afirmaţiile cu care nu se putea împăca” (idem, p. 239-240). Einstein nu a putut demonstra netemeinicia principiilor mecanicii cuantice.
Fizicienii care participau la aceste dezbateri alcătuiau o castă extrem de restrânsă, un club de vrăjitori ai matematicilor superioare. „Nu este exclus să se găsească vreun scriitor „fantastic”, dar nu prea „ştiinţific” care să spună că este vorba de un cifru uitat pe Pământ de marţieni, într-atât de înspăimântătoare, prin inaccesibilitatea ei, şi într-atât de impersonală şi neasemănătoare cu limbajul viu şi agitat al oamenilor este această linie simbolistă a dicţionarului internaţional al atomiştilor” (idem, p. 272). „Prolixă şi voluminoasă această matematică a mecanicii cuantice era cumplită!...” (idem, p. 278).
În disputele dintre fizicieni, aprinse şi uneori violente, s-au amestecat şi filosofii, învrăjbiţi la rândul lor între ei. Danin recunoaşte că „fizicienii secolului al XX-lea au avut atât de mult de suferit din cauza neînţelegerii şi calomniilor filosofice, iar filosofii au avut atât de mult de îndurat din cauza nesăbuinţei teoriilor fizice (?!) şi a neglijenţei filosofice a fizicienilor, încât în această povestire despre căutarea „adevărului naturii”, despre inevitabilitatea lumii stranii, ar trebui adus un omagiu de multe pagini torturii (?!) pe care şi-au aplicat-o reciproc filosofii şi fizicienii” (idem, p. 330). Principiile mecanicii cuantice şi falsa lor interpretare erau „considerate drept sursă a răului filosofic” (idem, p. 403) şi un sprijin pentru teologie. Aceasta deoarece mecanica cuantică se referă la o „lege a impreciziilor”, ce se aplică „la structura universului” (idem, p. 316).
Cu concluzia autorului încheiem consideraţiile noastre despre provocarea filosofică a mecanicii cuantice: „cu completă convingere ne putem aştepta… la un… lucru: la o nouă ruptură cu cele de până acum şi nu numai cu mecanica clasică, ci şi cu mecanica cuantică. Ne putem aştepta doar la o adâncire a revoluţiei care a cuprins reprezentările noastre fizice” (idem, p. 415).