Viata. Necesitate sau intamplare?

Principiul antropic se datorează astronomului Robert Dicke şi a fost formulat în 1961 pornind de la concluziile unor lucrări ale fizicianului Paul Dirac. Dicke foloseşte raţionamente inverse celor deductive, pornind de la prezent spre trecut, prin care obligă realităţile cosmice succesive să evolueze pentru a justifica rezultatul final, viaţa şi omul. El obligă efectul să explice cauza şi raţiunea ei.
Astfel, de pildă, fiind cunoscut că materia vie cuprinde elemente mai grele, Dicke obligă „vârsta Hubble” să fie suficient de mare pentru a da timp formării acestora. Cunoscând limitele de temperatură între care este posibilă viaţa, el constrânge evoluţia atmosferei şi litosferei la parametrii termici care să-i permită supravieţuirea etc. Urcând spre originile primordiale: „apare iminentă utilizarea unui principiu de tip antropic, care să constrângă condiţiile şi legile iniţiale, astfel încât să genereze Universul observabil prezent” şi care este considerat „singurul în măsură să conţină forme inteligente de viaţă” . Numele de principiu antropic provine de la identificarea apariţiei omului şi, în general, a vieţii, cu sensul final al evoluţiei Universului încă de la Geneză. Ba mai mult, principiul antropic înseamnă că „însăşi prezenţa vieţii şi a fiinţelor inteligente poate avea un caracter explicativ,…, pentru întregul Univers” . La o asemenea concluzie a ajuns şi savantul rus (sovietic) G. Ildis, care considera că legile din Universul nostru sunt astfel, şi nu altfel, încât să facă posibilă existenţa atomilor, aştrilor, vieţii şi omului. El nu făcea decât să valorifice, să aplice ideea filosofiei marxiste conform căreia dezvoltarea materiei decurge de la inferior la superior, ce cuprindea în sine o „periculoasă pistă deviaţionistă”, creativistă şi teleologică.
Am în mână un tot mai rar exemplar din „Bazele filozofiei marxiste”, publicată în 1959 la Moscova şi tradusă în 1960 în limba română. În paragraful intitulat „Caracterul progresiv al dezvoltării şi formele acesteia” din capitolul „Legea negării negaţiei” se arată că „… dezvoltarea realităţii are un caracter progresiv, ascendent (…). Noua treaptă, fiecare ciclu nou al dezvoltării nu-l repetă pe cel vechi, care foloseşte cercul vechi, foloseşte ceea ce a realizat pozitiv dezvoltarea precedentă, ca punct de plecare în vederea dezvoltării viitoare”. Câteva rânduri mai încolo, afirmaţiile devin şi mai clare: „natura dialectică a negaţiei şi rolul ei important în dezvoltare ne explică cauza mişcării progresive, ascendente a dezvoltării de la inferior la superior, de la simplu la complex” . O asemenea formulare conţine un finalism pur, pus însă pe seama unui determinism obiectiv, a unor legi naturale. Nu numai cele două luări de poziţie înseamnă considerarea vieţii ca o necesitate. Interpretarea funcţiei de undă din mecanica cuantică converge spre afirmarea existenţei unor lumi paralele, fiecare cu setul propriu de constante. Dacă aceasta se confirmă, înseamnă că „omul există în acel univers în care proprietăţile conduc la organisme vii” , înseamnă că Universul nostru a fost „predestinat” să genereze viaţa şi omul: „dacă Universul ar fi avut proprietăţi diferite, apariţia structurilor complexe ar fi fost imposibilă” .
Plasându-ne într-un Univers predestinat vieţii, adepţii acestei idei nu sunt deloc „izolaţionişti”. Ei nu pot admite că doar Terra noastră adăposteşte viaţa şi pe om. Alfred Kastler scrie: „Totul în ştiinţa actuală ne dă de gândit că există milioane şi miliarde de locuri în spaţiu unde se află condiţii fizico-chimice comparabile cu acelea de pe Pământ; prin ce orbire am refuza noi să deducem de aici că fiinţe vii comparabile cu omul au putut sau chiar au trebuit să-şi facă apariţia?” . Acelaşi savant face o serie de afirmaţii cu aspect de controversă pentru a justifica panspermia universală: „Israelul are dreptul să existe, dar Israel nu este poporul ales. Toate popoarele de pe pământ au acelaşi drept la existenţă. Şi omenirea, la rândul ei, nu este omenirea aleasă. Printre milioanele de ghinde pe care stejarul cosmic le-a semănat prin univers, ea nu este decât una dintre ele, şi încă una plăpândă” .
Adepţii răspândirii universale a vieţii pornesc de la constatarea că meteoriţii căzuţi pe Terra conţin substanţe organice componente ale vieţii şi afirmă chiar, prin teoria panspermiei, că viaţa terestră provine din aceste substanţe. Cercetările făcute au demonstrat că este vorba doar de hidrocarburi şi că nişte substanţe organice mai apropiate de viaţă nu pot rezista nici radiaţiei cosmice şi nici căldurii provocate de trecerea prin atmosfera terestră . Autorii constatării nu neagă posibilitatea existenţei vieţii pe alte planete, dar nu cred că există mesageri meteoritici care să răspândească viaţa în Univers. Ei pledează pentru originea „locală” a vieţii pe toate planetele care ar putea avea viaţă.
Contra ideii apariţiei vieţii dintr-o necesitate universală se ridică trei laureaţi „Nobel” pentru biologie, care acreditează teoria hazardului sau întâmplării pure pentru explicarea acestei realităţi. Cei trei sunt André Lwoff în: Ordinea biologică, Jacques Monod în Hazard şi necesitate şi François Jakob în Logica viului. Acesta din urmă respinge din capul locului ideea că proiectul genetic ar fi fost conceput de vreo inteligenţă: „Fiinţa vie reprezintă de bună seamă execuţia unui proiect, pe care însă nici o inteligenţă nu l-a conceput. Ea tinde către un scop, pe care însă nici o voinţă nu l-a ales” . Originea proiectului genetic este pusă pe seama hazardului: „Pentru fiecare individ, programul rezultă dintr-o cascadă de evenimente, toate întâmplătoare. Însăşi natura codului genetic împiedică orice modificare deliberată a programului sub influenţa propriei sale acţiuni sau sub influenţa mediului. (…) Programul nu primeşte lecţii de la experienţă” .
Două nedumeriri apar la citirea acestui text. Dacă programul genetic este definitiv şi constant, unde se regăsesc modificările genetice induse de mediu şi fixate ca urmare a eficienţei lor? Cum pot fi negate transformările sub incidenţa mediului, fără de care adaptarea ar fi imposibilă? Indeterminarea domină viziunea lui Jakob asupra programului genetic: „Modificările programului survin orbeşte. De-abia ulterior intervine o triere, datorită faptului că orice organism apărut este de îndată pus la proba de reproducere” . Aceasta, de altfel, „orientează istoria lipsită de scop a organismelor” . Definiţia viului este deosebit de reuşită: „viul este totdeauna ceea ce se hrăneşte, creşte şi se multiplică” .
Viziunea sa asupra viului este fatalistă, apropiată de cea heideggeriană: „În timp ce proprietăţile fizice ale materiei sunt eterne, proprietăţile vitale ale unei fiinţe sunt vremelnice (…). În timpul vieţii unei fiinţe, proprietăţile fizice se află, cum s-ar spune, încătuşate de către proprietăţile vitale, în consecinţă ele sunt împiedicate să producă acele fenomene pe care ar tinde cu totul firesc să le producă. Dar aici nu are loc o alianţă trainică, deoarece prin natura lor proprietăţile vitale se epuizează curând. Timpul le uzează, zice Richat. Prin faptul că este în viaţă, organismul este sortit morţii. Fiinţa vie capturează într-un anumit fel puterea de viaţă, o fixează, o imobilizează, dar numai pentru o clipă, deoarece este distrusă chiar de ceea ce constituie sursa vieţii” . La Jakob, „conceptul de reproducere este mai cuprinzător decât cel de ereditate” , fiind şi mai important, deoarece este arma cea mai puternică contra morţii.
Prefaţatorul traducerii în limba română, I. Peatniţki, deşi tratează cartea cu mare consideraţie, îi prezintă şi lipsurile. Ele fac dovada rigidităţii manifestate în ştiinţele biologice, chiar la unii mari reprezentanţi contemporani. Jakob este un neodarvinist ce exagerează importanţa fenomenului de reproducere, chiar dacă este adevărat că „pentru un sistem viu reproducerea constituie nu numai o cauză imediată a existenţei, ci şi raţiunea de a fi, finalitatea acestei existenţe” . Jakob omite să menţioneze contribuţiile lui von Neumann cu privire la automatele autoreproductibile, ce explică copierea ereditară a organizării prin liniaritatea mesajului ereditar şi care are o relaţie cu logica viului. Peatniţki crede că este necesar ca „o platformă teoretică, mai ales una foarte rigidă, cum este neodarvinismul, să se afle permanent sub observaţia unui adversar necruţător, care să remarce zelos toate fisurile ei, observabile din interior” . Observabile şi de dinafară de către fizicianul preocupat şi de problemele biologiei care a fost Alfred Kastler.
După cum arătam anterior, el acceptă termenul de „program” pentru lumea viului a lui Jakob, dar combate teoria hazardului pe care acesta o propune pentru a explica „apariţia vieţii şi evoluţia sa doar prin singurul joc al forţelor hazardului. Alte forţe intervin aici” .
Teoria hazardului este combătută şi de doctorul Dulcan. După el, „Neodarviniştii secolului XX au înlocuit Creatorul teologiilor cu zeul Hazard. Omul, aşa cum îl cunoaştem astăzi, nu ar fi decât rezultatul întâmplării şi al selecţiei naturale” . În 1981, fizicianul francez Hubert Reeves a publicat o carte ce prezintă cele mai noi descoperiri din ştiinţă de la Big-Bang la evoluţia biologică. După Reeves, „Natura în gestaţie perpetuă va naşte viaţa”. Cu toate că adoptă şi el teoria hazardului („Organizarea lumii pretinde ca materia să se abandoneze jocurilor hazardului”) Reeves o relativizează: „Hazardul joacă un rol fundamental, însă un hazard îndreptat spre a reţine loviturile bune” , adică unul controlat şi dirijat!
Revenind la observaţiile lui Dulcan, acesta îl critică pe Monod şi în legătură cu ideea că doar erorile genetice ar fi singura sursă de evoluţie. Ele s-ar produce la 3-4 milioane de ani ca urmare a inversării polilor magnetici, moment în care câmpul magnetic al Terrei ar scade brusc, iar radiaţiile cosmice ar asalta-o şi ar produce mutaţii genetice. Răspunsul lui Dulcan „Eroarea ca şansă nu poate fi decât singulară. Dar o suită de erori n-a creat niciodată ordine, ci dezordine, prin creşterea entropiei” . Oferă ca exemplu trecerea de la peşti la batracieni, ce a schimbat întreaga lor morfologie şi fiziologie: „ca să intervină un număr aşa de mare de mutaţii întâmplătoare înseamnă să explici lumea numai prin miracole” . În cazul evoluţiei unui făt de mamifer de la concepţie până la naştere se constată „serii extrem de mari de mecanisme perfect corelate, astfel încât ar trebui să admitem că hazardul este de-a dreptul „inteligent”, dacă este singurul responsabil de tot acest proces” .
Probabilitatea existenţei vieţii şi mai ales a omului pe alte planete decât Terra preocupă lumea ştiinţifică, dar şi opinia publică. S-au scris cărţi numeroase şi s-au ţinut multe întruniri ale oamenilor de ştiinţă pe această temă. Una a avut loc la un observator radioastronomic din Green Bank în 1961 şi a reunit mai mulţi astronomi şi astrofizicieni. Ei au cuantificat numărul stelelor analoage Soarelui, numărul mediu de planete care se rotesc în ecosfera lor etc. A rezultat „formula de la Green Bank”, care calculează probabilitatea existenţei „semenilor întru raţiune” , mai mică decât cea a planetelor pe care poate exista viaţă.
A.I. Oparin şi V.G. Fesenkov au calculat că numai în galaxia noastră ar exista 100-150 de mii de planete ce oferă condiţii favorabile vieţii , chiar dacă numai la un milion de stele ar exista una singură „ospitalieră” faţă de lumea vie.
Există proiectul lansării în cosmos a unui telescop celest căutător de planete – T.P.F. Până atunci, cu actualele mijloace, au fost descoperite numeroase planete extrasolare, aparţinând unor stele „apropiate” din Galaxie. Printre acestea, una aflată la 46 ani-lumină de noi, aparţinând stelei 47 ursae Majoris, cu un „an” de 1088 zile „…pe care viaţa ar fi posibilă”, Iota Horolagi aflată la 56 ani-lumină de Terra „probabil propice vieţii”, în sfârşit, o planetă situată în constelaţia Draco „cu probabile condiţii propice vieţii” .