Inteligenta materiei vii

După cum am arătat anterior (paragraful 2), există un sistem nervos vegetativ şi unul somatic, cel dintâi coordonând fiziologia întregului organism. El este situat în mai multe etaje ale sistemului nervos, fiecare etaj coordonând mai multe procese fiziologice interne, după cum există activităţi fiziologice coordonate de sistemul endocrin ori de sistemul enzimatic. Măduva spinală coordonează reflexul rotulian, micţiunea, vasodilataţia şi vasoconstricţia etc., partea sa superioară, miencefalul sau bulbul acţionează muşchii capului şi gâtului, laringelui, limbii, spatelui, asigură funcţia gustativă şi cea tactilă, reglează activitatea cardiovasculară, masticaţia, clipitul etc. Creierul mic sau cerebelul asigură poziţia verticală prin adaptarea organismului la efectele gravitaţiei şi inerţiei, coordonând în acest sens aparatul vestibular. Creierul mijlociu sau mezencefalul reglează tonusul muscular, asigură mişcările ochilor şi orientarea. Creierul intermediar sau diencefalul, ce are în componenţă talamusul şi hipotalamusul, realizează prin primul reflexele legate de poziţie, prin fixarea adecvată a articulaţiilor, iar prin cel de-al doilea funcţionarea aparatului cardiovascular, a tractului gastro-intestinal, a activităţii sexuale şi metabolismului multor substanţe.
În trunchiul cerebral, aflat sub creierul mare, cu cele 3 componente amintite, sunt diseminate formaţiuni ce realizează şi alte coordonări fiziologice. Formaţia reticulară reglează atenţia, somnul, emoţiile, vigilitatea etc.
O alta este sistemul nervos vegetativ propriu-zis, a cărui semnificaţie am depăşit-o prin includerea tuturor comandamentelor ce coordonează activităţile fiziologice automatizate. În sensul restrâns, sistemul nervos vegetativ cuprinde sistemul nervos simpatic şi pe cel parasimpatic, ce acţionează în sens contrar asupra aceloraşi organe. Dacă unul măreşte presiunea sangvină, celălalt o reduce, dacă unul accelerează bătăile inimii, celălalt le răreşte etc.
Datorită acestui sistem, activităţile fiziologice sunt trecute practic pe „pilot automat”, dar „prin exerciţii speciale, omul ajunge să stăpânească şi să regleze voluntar fenomene vegetative”, care „obişnuit nu sunt supuse voinţei” , precum la yoghini.
D.C. Dulcan numeşte toată această uriaşă activitate de coordonare a fiziologiei organismului inteligenţă bazală (de bază), ce asigură însăşi existenţa organismului. Cu excepţia yoghinilor, toată această inteligenţă este subconştientă (numită impropriu inconştientă) şi este trecută pe „pilot automat”. „Ar fi un dezastru – arată D.C. Dulcan – pentru lumea vie dacă întreaga funcţionalitate a unui angrenaj de miliarde de celule ar fi trebuit să fie condusă conştient” . Un exemplu este edificator. Cantitatea de informaţie ce poate fi transportată de o fibră nervoasă este de 300 de biţi pe secundă. Numai partea centrală din retină are 30.000 de fibre nervoase, ceea ce înseamnă că întreaga cantitate de informaţie vizuală este de 9 milioane de biţi pe secundă. Dacă ar fi prelucrată în sistemul nervos central ar fi nevoie de câteva ore!
Vom începe prezentarea manifestărilor inteligenţei materiei vii pornind chiar de la sistemul nervos. Rezistenţa electrică ridicată a unui circuit biologic în comparaţie cu unul metalic impune „staţii de amplificare” pe parcurs. Acestea se prezintă ca nişte strangulaţii de-a lungul axonului, ce menţin tensiunea curentului la nivel constant. Circuitul nu este lipsit nici de „macazuri”, de distribuitoare. Neuronii se intersectează între ei în aşa-zisele sinapse, ce joacă rolul unor „staţii de macaz” ce sortează şi dirijează într-o direcţie sau alta; informaţiile sunt triate, sortate sau blocate ca într-un veritabil triaj de cale ferată. Limbajul folosit între „centru” şi „periferie” este convertit în curent electric, identic din punct de vedere cantitativ, dar ce cuprinde o cuantificare de informaţie prin anumite caracteristici cum ar fi frecvenţa ş.a. Prin îmbinarea lor în diferite variante se obţine un mesaj purtător de informaţii precum în alfabetul Morse.
Este demn de relevat că semnalele nervoase purtătoare de informaţii ce ajung la muşchi au o putere de ordinul miliardimilor de waţi, dar declanşează energii musculare de bilioane de ori mai mari. Acestea provin din rezervele de A.T.P. ale muşchilor şi constituie „combustibilul” fibrelor nervoase. Numeroase sunt manifestările de inteligenţă ale materiei vii şi în sistemul circulator.
Uneori „lichidul sanguin se scurge de la suprafaţă, adunându-se în regiunile mai profunde ale corpului, organe interne, muşchi etc. cu scopul evitării scurgerii sângelui prin piele în exterior. Ca să se apere de scurgerile de sânge, organismul a mai „conceput” în plus sacrificarea elementelor mai puţin vitale; la început, într-o primă fază, „volumul sanguin este menţinut prin trecerea unei soluţii saline sau a uneia cu concentraţie proteică scăzută din spaţiul interstiţial; în a doua fază intervine arma mai eficace a coagulării bazate pe fibrinogenul din sânge, ce formează un „dig” la nivelul leziunii şi care opreşte hemoragia”. Atunci când creşterea altitudinii impune sporirea numărului globulelor roşii (eritrocitelor) din sânge, acestea sunt deversate în circulaţie din rezerva de sânge concentrat a splinei.
Este, evident, imposibil ca o creştere atât de rapidă a numărului de globule roşii să fie pusă pe seama producerii mai active a globulelor în măduva oaselor, ci trebuie să presupunem că mase importante de celule, retrase din circulaţie în depozite anume „sunt mobilizate grabnic la nevoie”, ca „o măsură de urgenţă”.
Cam prea multă inteligenţă şi spirit prevăzător în nişte mecanisme biologice ce nu beneficiază de concursul inteligenţei omului, dar care seamănă cu acţiunile dintr-o secţie de urgenţă a unui spital! Ca sistemul sanguin să nu sufere efectele unei deshidratări sau ale unui surplus de apă în organism, „când se pierde lichid circulant,…, oasele sunt umplute cu lichid din spaţiile extravasculare. Dimpotrivă, orice tendinţă de creştere a volumului sanguin este însoţită de o trecere a surplusului de lichid în ţesuturi şi apoi, din corp, în urină. În acest mod se stabileşte un echilibru, iar volumul sanguin se menţine remarcabil de constant”.
În caz de pierdere masivă de sânge, extrem de salvatoare se dovedesc „atitudinile” inimii şi plămânilor. Deoarece aceasta provoacă o scădere mai mare a presiunii sanguine, există riscul unei irigaţii insuficiente a organismului. Pierderea de volum este compensată prin creşterea vitezei de circulaţie a sângelui, prin creşterea ritmului cardiac „ca o încercare din partea inimii de a face să crească viteza circulaţiei şi de a compensa astfel scăderea volumului de sânge, mărind frecvenţa transportului de oxigen de la plămâni la ţesuturi”.
Deoarece plasma înlocuitoare a sângelui pierdut nu are încă concentraţia de eritrocite normală, intervine o contracţie a splinei şi expulzarea din amintitul „depozit” a eritrocitelor necesare. Plămânii inspiră mai des şi mai profund pentru a absorbi mai mult oxigen şi a-i creşte proporţia în masa de hemoglobină mai mică. Până la refacerea volumului sanguin normal are loc o sacrificare „deliberată” a organelor care nu sunt de importanţă extrem vitală, ce sunt irigate mai zgârcit. Într-un chip, care numai spontan nu poate fi, se stabileşte o ordine de priorităţi logică şi inteligentă, în care sunt favorizaţi centrii vitali din bulb şi din miocardul inimii.
Toate aceste măsuri sunt atât de coerente şi sistematice încât par gândite de un doctor! Limfa sângelui este „cordonul” său sanitar, ganglionii limfatici apărându-l de invaziile microbiene. Ei dispun de celule mobile numite fagocite, care „atacă şi distrug organismele invadante” . După o oră, ganglionii limfatici ai unui câine distrug, la caz de nevoie ori în experiment, 250 de milioane de colonii/ml.
Se ştie că grăsimile din cocoaşa unei cămile sunt o „uzină de apă” ce suplimentează marea cantitate de lichid pe care o bea înainte de „plecarea în cursă”. „Când nu se consumă nici alimente şi nici lichide, apa este furnizată de substanţa proprie a organismului, glicogenul, proteinele şi grăsimile producând cantităţi importante de apă”.
„Mama natură” acţionează ca un doctor obstetrician-ginecolog în cazul diferenţei de Rh între sângele matern şi cel al fătului. Factorul Rh poate fi fatal datorită fenomenului de aglutinare pe care îl provoacă. Pentru a evita complicaţiile „o cantitate infimă de antigen Rh, pătrunzând timp de mai multe săptămâni în sângele matern, este absolut suficient pentru a produce izoimunizarea”, prin trecerea prin placentă a aglutinei Rh formată în corpul mamei. Permeabilitatea diferenţiată a membranei celulare a globulelor roşii, ce permit unor substanţe să treacă şi altora nu, o aseamănă cu un osmometru minuscul şi aproape perfect.
Am amintit anterior despre splină, ce are însă şi alte „misiuni”. Pe lângă cea de depozit de sânge concentrat (în eritrocite) utilizat în situaţii de urgenţă (hemoragii, ascensiuni), ea este şi un „abator” al eritrocitelor şi un „cimitir” al lor. La pisici, sângele splenic reprezintă o şesime din total şi poate fi pus rapid în circulaţie în caz de mare efort, iar la câini orice emoţie duce la descărcarea splinei şi creşterea volumului sanguin. Cele două specii sunt pregătite pentru situaţii de urgenţă! Şi cantitatea de hemoglobină trebuie refăcută în cazul hemoragiei; aceasta este şi ea avută în vedere preventiv prin acţiunea, la caz de nevoie, a unor aminoacizi ca prolina şi treonina. Hemoglobina absoarbe fierul, dar apoi îl recircuitează deoarece îi este vital şi, ca atare, circuitul acestuia are „sens unic”.
Fierul este vital şi pentru mamă şi făt. Mama reţine mai mult fier în perioada sarcinii, deoarece fătul îşi creează un stoc pentru primele luni de viaţă! „Fătul acumulează în ficat, în ultimele luni ale gestaţiei, un stoc de fier care serveşte de rezervă mobilizabilă pentru sinteza hemoglobinei în perioada alăptării. Numărul mare de globule roşii cu care fătul vine pe lume contribuie la realizarea rezervei de fier. La sugarul normal, depozitele de fier sunt suficiente pentru producerea hemoglobinei în primele 6 luni”. Ce sugar deştept şi prevăzător!
Leucocitele dispun şi ele de „paznicii” numiţi fagocite, care circulă printre celulele corpului, „înconjoară zona ameninţată (de bacterii) şi încep să distrugă invadatorii”; purtătorii fagocitelor fiind leucocitele (varietăţi de globule albe) în caz de „invazie” cantitatea lor în sânge creşte prin „descărcarea lor din măduvă în circulaţie”; atragerea lor către punctul lezat are ca atracţie aşa-zisul chimiotactism, ce este „o forţă necunoscută…” . Un sistem de apărare bine gândit, cu cercetaşi în acţiune şi cu rezerve strategice!
Nu numai sângerările şi hemoragiile produc reacţii de apărare bine „gândite” şi coordonate, ci şi lezarea ţesuturilor. Celulele marginale rănii, cu ajutorul limfocitelor, participă la procesul de reparaţie care urmează fazei acute a lezării ţesuturilor . În cazul perforaţiei tractului gastro-intestinal, o structură numită epiplon formează aderenţe ce limitează perforaţia, după cum la vasele mici de sânge rănile şi rupturile sunt reparate prin „contracţia peretelui vascular şi alipirea suprafeţelor endoteliale” . Oamenii au preluat un anticoagulant numit hirudină de la… lipitoare! Deoarece lipitoarea n-ar mai putea extrage sânge din ţesutul în care s-a implantat, în cazul coagulării lui, a „inventat” o substanţă care împiedică coagularea şi pe care omul o ia de-a gata de la „inventatorul” producător.
Pătrunzând în chimismul intern al organismului vom găsi alte „brevete ale naturii”. Creşterea concentraţiei acizilor sau bazelor peste normalul fiziologic poate afecta organismul, care a inventat „tamponul” ce reduce Ph-ul crescut la nivelul normal de 7,4 . În acest scop a creat trei linii de apărare: 1. sistemul tampon al sângelui; 2. eliminarea bioxidului de carbon prin plămâni şi 3. excretarea renală a acizilor ficşi. Neutralizarea acizilor se face cu banalul bicarbonat de sodiu, descoperit de „mama natură” mult înaintea omului. Atunci când, de exemplu, CO2 se găseşte în exces în sânge, la neutralizarea lor contribuie şi bicarbonatul, nu numai creşterea ventilaţiei pulmonare. Acţionând în tandem, orice scădere a bicarbonatului din plasmă determină creşterea ventilaţiei pulmonare.
Mai oferim un singur exemplu de inteligenţă vitală şi anume rolul de robinet – „regulator de presiune” pe care îl au arteriolele. În artere, presiunea este mai ridicată decât în vene. Arteriolele fac legătura între cele două sisteme. Ele au pe traseu porţiuni de muşchi netezi asemănătoare unor sfinctere, ce pot mări sau micşora calibrul vasului. În funcţie de mărirea sau scăderea presiunii, diametrul acestor vase scade sau creşte, permiţând circulaţia sanguină.
Mă opresc aici cu prezentarea „brevetelor naturii” cuprinse în monumentala carte a doctorilor, morfologilor şi fiziologilor americani. Numărul lor este mult mai mare; am spicuit doar două capitole şi ceva mai mult decât a zecea parte din conţinutul cărţii. Acestea îi uimesc şi îi intrigă şi pe autorii capitolelor şi paragrafelor în cauză, ce se văd obligaţi să facă comparaţii pentru a reda nişte funcţii şi alcătuiri anatomice. Comparaţii cu opere şi lucruri gândite şi realizate de oameni, ceea ce sugerează o gândire şi în morfologia şi fiziologia organelor în cauză.
Mai modestul şi mai „vechiul” Alexandru Mironescu constată şi el uimitoarea inteligenţă bazală implicată în chimismul intern al organismului. „Celula vie este un uimitor laborator în care se operează cele mai grele sinteze în condiţii care lasă cu mult în urmă iscusinţa şi meşteşugul omului de ştiinţă. Laboratorul său viu lucrează cu o precizie şi o siguranţă fără pereche, la temperaturi constante şi joase, utilizând selectiv numai energia radiantă. Mii de substanţe sunt realizate fără nici o urmă de şovăire: vitamine, hormoni, fermenţi, catalizatori specializaţi”.
În virtutea acestor realităţi se vedea îndreptăţit să constate „un proiect, un plan, care urmează, prin diferite mijloace fizico-chimice, să fie adus la îndeplinire”, mai exact, „un plan determinat, ce comandă acţiunea substanţelor chimice”.
Contrar intuiţiei comune, inteligenţa conştientului nu are „nici fiabilitatea şi nici randamentul inteligenţei bazale” decât „în cadrul ştiinţific organizat”. Ea este compusă din codul genetic, reacţiile biochimice, structurile nervoase şi endocrine, sistemul imunitar şi schimburile ionice. Inteligenţa bazală atinge sau depăşeşte nivelul de informaţii existente în bazele de date ale celor mai avansate institute de fiziologie umană, inclusiv a celor specializate ca Institutul inimii, Institutul creierului etc., de biochimie şi genetică moleculară, de informatică şi sisteme informatice, de chimie, fizică, etc. Este cert că volumul de informaţii al inteligenţei bazale nu îşi are baza (sursa) în inteligenţa conştientului, nu este un indus al acesteia, deoarece se regăseşte în acelaşi cuantum şi la celelalte mamifere, lipsite de inteligenţă conştientă.
Cantitatea de informaţie existentă în cele circa 30.000 de gene, din cei 46 de cromozomi umani, echivalează cu 1.000 de cărţi a 600 de pagini fiecare, fiecare pagină având 500 de cuvinte. Un simplu calcul ne arată că acest cuantum s-ar putea notifica prin 300 de milioane de cuvinte, echivalent cu de 300 de ori Biblia ori de 10-20 de ori cea mai vastă Enciclopedie! Dacă am cuantifica în unităţi de informaţie (biţi) toate cunoştinţele implicate în inteligenţa bazală, subsumate celor cuprinse în cele 30.000 de gene, am ajunge la concluzia că ele depăşesc ca volum toate achiziţiile minţii omeneşti pe planul ştiinţelor măsurate în aceleaşi unităţi. Ele rezultă, ca şi în cazul gândirii omeneşti, din operaţii de logică şi nu numai din încercări reuşite de adaptare, în cadrul unor tentative făcute la întâmplare şi la limita „norocului”. Obligaţi să admitem că inteligenţa bazală cuprinde multă logică, trebuie căutat logicianul, în chip evident altcineva decât Omul.