Omul - credinta si fenomenele paranormale

Întreţinerea credinţei a fost mai mult sau mai puţin determinată de prezenţa şi acţiunile unor persoane înzestrate cu puteri psihice suprafireşti, numite generic paranormale. Pornind de la vracii preistorici, magii chaldeeni, prezicătoarele delfice şi druizii celtici, continuând cu sfinţii creştini, yoghinii indieni şi călugării lamaişti şi încheind cu hipnotizatorii şi fachirii dea azi, vom constata o relaţie cauzală între minunile lor şi credinţele religioase. De aici şi insinuările unor „necredincioşi” (atei) de a le atribui vina de a crea sau măcar a întreţine credinţe deşarte şi lor înşile profitabile pentru dominarea mulţimilor.
V.A. Gheorghiu, doctor psihiatru, prezintă inducerea halucinaţiei hipnotice în care „lumea imaginată, structurată cu ajutorul verbului infiltrat persuasiv, se instaurează în locul realităţii, devine realitatea însăşi. Subiectul percepe ceea ce se doreşte să perceapă, ceea ce este programat să vadă, să audă, ideea despre obiectul pe care-l caută cu ochii minţii potenţează reprezentările sale până la acel grad în care graniţa dintre închipuit şi real se estompează mult sau dispare. Imaginaţia joacă… un rol important în apariţia şi întreţinerea halucinaţiilor hipnotice” . Tertulian recunoştea existenţa viselor clarvăzătoare şi a viziunii profetice în secolul III d.Hr., iar Augustin admitea capacităţile clarvăzătoare ale sufletului un secol mai târziu. În ceea ce priveşte capacitatea premonitorie ori cea profetică de interes general, este de remarcat că mulţi profeţi au fost „vizitaţi” în vis de îngeri sau de însuşi Domnul pentru a li se comunica ceea ce se va întâmpla în viitor, ei fiind mai mult nişte „purtători de cuvânt” . Un doctor psihiatru, Ion Biberi, recunoaşte o „statornicire a unor cupluri simbolice între anumite vise şi anumite semnificaţii, cu valoare interpretativă şi chiar premonitorie a viselor” , în sensul capacităţilor profetice, acestea însă suprafireşti în raport cu capacităţile premonitorii obişnuite.
De la descoperirea neuronului se ştie că întreaga activitate nervoasă se desfăşoară prin intermediul unor curenţi electrici produşi de organismul însuşi şi numiţi din această pricină biocurenţi. Aceştia circulă prin fibrele nervoase ca prin nişte conductori electrici, transmiţând ordinele structurilor nervoase către organele efectoare. Neuronul însuşi este o baterie vie, ce produce biocurenţi cu o intensitate de 70 de milivolţi, organismul uman neavând un ţesut special generator de curenţi puternici precum anghila, ce au 600 de volţi şi sunt folosiţi la electrocutarea victimei.
Biocurenţii sunt detectabili prin aparatul de mare sensibilitate numit electroencefalograf, instrument esenţial în neurologie. Pe baza acestui aparat se constată diferenţele relativ mari între biocurenţii pacienţilor, puterea lor permiţând clasificarea acestora în indivizi cu o rezistenţă nervoasă mai mare sau mai mică. Unii indivizi obosesc repede din punct de vedere nervos, chiar dacă sunt bine dotaţi fizic, în vreme ce alţii au o mare rezistenţă psihică, realizând performanţe bune în activitate chiar în cazul unei debilităţi fizice. Biocurenţii „curieri” nu sunt singura formă de biocurenţi, putând vorbi de bioenergie în general.
Se ştie că la unii oameni bioenergia emană din degete ori chiar din ochi. Celan arată că s-a dovedit experimental „Capacitatea encefalului de a produce prin intermediul ochilor o localizare energetică, urmată de un transfer de energie” .
Biocurenţii degetelor ar explica vindecările miraculoase de care este plină istoria de la Hristos până în zilele noastre, iar cei emanând din ochi ar explica capacitatea hipnotică a unor oameni. Ca orice câmp electric, şi cel al biocurenţilor se asociază cu un câmp magnetic, formând un câmp bioelectromagnetic. Acesta transgresează corpul uman până la o distanţă proporţională cu intensitatea biocurenţilor, de la câteva zeci de centimetri până la câţiva metri. Câmpul B.E.M. a putut fi pus în evidenţă întrucât: „Undele cerebrale electromagnetice de joasă frecvenţă ale individului în stare de excitaţie, produse în procesul de disipare a materiei nervoase, modifică rezistenţa electrică a spaţiului atmosferic înconjurător” . Nu numai că organismul uman este înconjurat de un câmp B.E.M., dar el emite şi o plasmă biologică având aspectul unei bioluminiscenţe. După Souček această plasmă are intensităţi mari în cazul aurelor, corespunzând densităţii plasmei electronului . Savantul rus (sovietic) Kirlian a fotografiat pentru prima dată cu un dispozitiv special câmpurile exterioare ale unor persoane, dar aureola sfinţilor este cunoscută încă din antichitate prin vizualizare nemijlocită. Fotografiile de tip Kirlian au fost numite şi „fotografii ale spiritelor”, ce apar ca nişte halouri albe în vecinătatea persoanei aflate în transă sau în somn hipnotic, care simplifică proprietatea de a emite plasmă biologică . După Kobozev şi Sergheev , bioenergia de sorginte proprie este completată prin pompajul energiei nervoase de către neutroni, adică prin captarea fondului de radiaţie cosmică transportate de această particulă. Ideea celor doi poate fi coroborată cu cea a lui Drăgănescu, însuşită şi de Dulcan, după care omul ar fi conectat la un câmp informaţional, care la om este câmpul mental , şi nu numai la un câmp energetic compensator ori suplimentar. Conectarea la câmpul informaţional universal se face, după Dulcan, printr-un punct de referinţă din inconştient, în fapt un fel de „centru gravitaţional” al fiinţei umane, care îi dau un sens, o finalitate, un destin.
În 1952, un mare psiholog contemporan şi anume Robert Jung şi un mare fizician, Wolfgang Pauli, au emis împreună o teorie a sincronicităţii, conform căreia există o lume acauzală paralelă cu a noastră (aceasta din urmă având spaţiu şi timp), ce ar conţine arhetipurile din inconştientul colectiv, ce ar transforma lumea în sensul acestora. Dacă Pauli a presupus existenţa spaţiilor paralele pornind de la principiul excluziunii, Jung le-a populat cu un „mobilier” (conţinut) ce poate aduce uşor ca „lumea cealaltă” în care cred toţi credincioşii.
Teoria sincronicităţii concordă sub unele aspecte cu cea a inelului lumii materiale, datorate lui Mihail Drăgănescu şi cu ideile anterior prezentate ale lui Virgil Stancovici. Dintr-o lume acauzală paralelă, arhetipuri înscrise în inconştientul tuturor oamenilor determină, prin acţiunea lor, evoluţia şi destinele lumii umane. Arhetipurile s-ar întâlni „deopotrivă în vis, în miturile populare sau în operele de artă” . Dar cum miturile de creaţie se regăsesc într-o formă sau alta în religiile succesoare, arhetipurile lui Jung pot fi identificate cu „proiectele” evoluţiei Universului conţinute în informaţia fundamentală, iar universul paralel poate fi asimilat cu Substanţa Fundamentală Necreată „a lui” Drăgănescu. Amândouă teoriile presupun, dar nu afirmă explicit, existenţa divinităţii sub forma unui câmp creativ şi apoi determinativ. Înscrierea în inconştient a arhetipurilor determinative (asociere pe care mi-o permit), ar corespunde cu ceea ce psihoterapeuţii numesc sugestie hipnotică. Inducerea sugestiei este atât de ascunsă încât: „Subiectul are impresia că este vorba de o idee care i-a venit chiar lui”, încât uneori „nu se poate sustrage tendinţei de (a-i) da curs” .
Psihoterapeutul reiterează metoda fixării privirii pentru inducerea sugestiei hipnotice, folosită mult înainte de preoţii şi magicienii perşi, greci şi egipteni. Cei din urmă îşi induceau somnul hipnotic prin fixarea îndelungată a privirii asupra unei farfurii cu însemne religioase, în vreme ce călugării athoniţi ajungeau la starea de transă prin fixarea privirii asupra degetului uns cu ulei, ori asupra ombilicului . Autosugestia hipnotică avea în ambele cazuri scopul de a ajunge la o relaţie directă cu divinitatea. Ea era urmată de inducerea stărilor hipnotice maselor de credincioşi, prin procedee care erau secrete ale magicienilor sau vracilor.
În timpul lor, în templele greceşti din antichitate, se produceau procedee sugestive cu caracter ritual şi terapeutic , prin care se realizau vindecări dar şi „vizualizări” virtuale ale divinului. În fapt este vorba de halucinaţii hipnotice provocate, având în vedere că subiectul operează mai curând cu imagini decât cu idei , de genul celor trăite de sihaştrii ce se supun voluntar la izolare . Gheorghiu evocă manifestări convulsive şi vorbirea de limbi necunoscute în hipnoza colectivă , ceea ce ne duce cu gândul la epilepsia lui Mahomed, dar şi la „vorbirea în limbi” a primilor creştini după coborârea Sfântului Duh.
În ceea ce priveşte capacitatea de vindecare prin bioenergie vom preciza că medicina psihosomatică, ce se ocupă cu interacţiunea „dintre fenomenele psihice şi cele somatice în apariţia, menţinerea dar şi vindecarea unor maladii”, a descoperit „posibilitatea influenţării prin hipnoză sau sugestii hipnotice a funcţiilor neurovegetative ale organismului” . Toate aceste manifestări paranormale, studiate de psihologia şi psihiatria actuală, explică o parte din minunile sfinţilor şi ale lui Hristos, în afara originii lor! Gheorghiu recunoaşte că specialiştii n-au reuşit încă să desluşească mecanismele hipnozei şi bioenergiei asociate acesteia .
Telepatia constituie şi ea una din formele de manifestare ale bioenergiei, manifestate sporadic la unii indivizi în situaţii de mare dramatism şi, de regulă, pe o singură direcţie. Telepatia dovedeşte existenţa unor unde cerebrale, emanând de la creier ca de la o antenă de emisie şi captarea lor de către creierul altui subiect, dispunând de un gen de „antenă de recepţie”. Wiener, creatorul ciberneticii, este de părere că undele implicate în transmiterea gândirii la distanţă sunt undele alfa cu o frecvenţă de 10Hz . Că undele cerebrale sunt altceva decât undele radio este probat de capacitatea lor de a trece prin apă şi prin pereţi, care ecranează undele radio. Datorită acestor caracteristici s-a reuşit transmiterea de mesaje telepatice atât în aer, cât şi prin apă, acestea comunicând numai de la creier la creier. Submarinele nu pot să iasă din apă fără să fie detectate, iar folosirea unei balize radio le-ar trăda de asemenea prezenţa şi coordonatele în raport cu mijloacele moderne de detecţie. Circa 75% din legăturile telepatice realizate de ruşi şi americani pentru a secretiza total unele mesaje au fost reuşite . Datorită acestor atu-uri, mesajele telepatice între submarine şi bazele lor, presupunând indivizi cu calităţi telepatice atât la bază cât şi pe navă, precum şi un limbaj în care să poată comunica, sunt deja uzuale. Încă din 1959 de la bordul submarinului atomic Nautilius s-a realizat o legătură telepatică bilaterală la 2000 km distanţă de Centrul de cercetări speciale din Klestinghouse – Maryland . Gândirea umană a fost transmisă de la creier la creier, fără intermediar material .
Sunt posibile şi chiar mai uşoare legăturile telepatice între Cosmos şi Terra, astronautul Mitchel comunicând pe această cale cu baza în 1971 de la bordul navei Apollo 14 . În ceea ce priveşte transmisiile prin atmosferă, doctorul Leonid Vasiliev de la Institutul creierului din Leningrad (Sankt Petersburg) a realizat legături telepatice încă din anii ’20 ai secolului XX între Leningrad şi Odessa, cale de mai mult de o mie de mile .
Capacităţile telepatice sunt prezente la toate mamiferele, omul nefăcând o excepţie. S-a constatat că „şoarecii în stare de stres sunt capabili să inducă la distanţă unor alţi şoareci stările pe care le traversează în acele momente”. Atunci când într-un laborator a fost sacrificat un lot de şoareci, într-un alt laborator, situat la distanţă, au fost observate modificări morfopatologice asemănătoare la un alt lot de şoareci. Când puii unei iepuroaice au fost ucişi la bordul unui submarin în imersiune, aceasta a avut o oscilaţie bruscă a electroencefalogramei, cu toate că se găsea departe de aceştia . Aceste experienţe sunt şocant de asemănătoare cu cea a şocului matern uman resimţit uneori în cazul morţii copilului, aflat la mare distanţă. Specialiştii sunt de acord că a avut loc o scădere a capacităţilor telepatice a omului ca urmare a apariţiei graiului articulat, substituent. Şi Ludwik Souček este de părere că telepatia la om a scăzut cantitativ şi calitativ, dar constată că şi azi „popoarele apropiate de natură şi trăind o viaţă simplă consideră legăturile telepatice de la sine înţelese (şi) nu le atribuie un sens ocult” .
Tibetanii în general şi preoţii lama în special îşi cultivă capacităţile telepatice prin exerciţii de concentrare şi nu le consideră ca ceva supranatural sau dumnezeiesc . Biblia şi Coranul atestă legături „speciale” între profeţi, respectiv Mahomed şi Dumnezeu, precum cele realizate prin mesagerii-arhangheli ori prin vis.
Dumnezeu vorbeşte cu Adam după săvârşirea păcatului originar, umblând prin rai (Geneza, 3,8), apoi vorbeşte cu Eva (Geneza, 3,13), cu şarpele-Satana (Geneza, 3,14), mai târziu cu Cain (idem, 4,9) şi cu Noe (idem, 6,13 şi 9,1-17). Textul biblic indică că vorbeşte de aproape cu aceştia, prin viu grai. Şi cu Avram foloseşte acelaşi grai când îl anunţă că va da poporului ales o nouă patrie (idem, 2,1 şi urm.), dar apoi: „fost-au cuvântul Domnului noaptea în vis”, atunci când îl încredinţează că îi va da ajutor contra duşmanului (Geneza, 15,1). Pentru a-l anunţa că evreii vor sta patru sute de ani în robie, din nou: „La asfinţitul soarelui, a căzut peste Avram un somn greu…” (idem, 15,12). Pe regele Abimelec l-a avertizat „noaptea în vis” (idem, 20,3), dar pe Sara, soţia lui Avram, a anunţat-o printr-un înger (idem, 16, 8-12), iar la Agar „a strigat din cer” (idem, 19,17).
Într-un mod asemănător a dialogat cu Moise: „Apoi s-a suit Moise în munte, la Dumnezeu, şi l-a strigat Domnul din vârful muntelui…” (Ieşirea, 19,3). Pentru ca evreii să fie încredinţaţi că Moise a vorbit cu Domnul, acesta „… a zis către Moise: Iată, voi veni la tine în stâlp de nor des, ca să audă poporul că Eu grăiesc cu tine, şi să te creadă pururi” (Ieşirea, 19,9).
Dialogul lui Moise cu Domnul pe muntele Sinai s-a desfăşurat numai în prezenţa lui Moise şi Aaron, porunca fiind ca „preoţii şi poporul să nu îndrăznească a se sui la Domnul, ca să nu-i lovească Domnul…” (idem, 19,24), prezenţa Domnului fiind perceptibilă pentru popor numai prin „fulgerele şi tunetele şi sunetele trâmbiţelor”, prin „muntele fumegând…” (Ieşirea, 20,18).
La un moment dat, după edictarea celor 10 porunci şi a unui mare număr de norme juridice, Iehova limitează monologul său la Moise: „Numai Moise singur să se apropie de Domnul” (Ieşirea, 24,2). După tradiţia talmudică, Domnul a ridicat muntele Sinai asupra evreilor zicându-le: „Dacă primiţi legea, e bine, dacă nu, apoi aici e mormântul vostru” .
Şi Mahomed ştia că: „o mare parte din ei (evrei, n.n.) au auzit doar(ă) cuvântul lui Dumnezeu” (sura 2, versetul 70), însă nu direct, ci doar în prezentarea lui Moise. După cum am arătat anterior, somnul hipnotic cu care putea fi identificat visul lui Avram („a căzut peste Avram un somn greu…”) sau cel a lui Abimelec, este propice inducerii unor sugestii posthipnotice; subiectul în cauză poate acţiona ca un agent al inductorului fără ca măcar să-şi dea seama că este un agent.
O pistă neglijată pentru explicarea unor fenomene pseudoreligioase este cea a folosirii întâmplătoare sau intenţionate a drogurilor. Efectele lor au fost cunoscute întâmplător, dar odată cunoscute au fost folosite fie pentru evadarea din real şi accederea la stări euforice, ca în zilele noastre, fie pentru potenţialul lor de inducere a stărilor religioase. Opiul era folosit pentru calmarea durerilor fizice încă pe vremea lui Hipocrat, iar înaintea sa eroii homerici îşi alinau durerile morale folosind acelaşi drog, amestecat în vin la curtea lui Menelau . Opiul era cunoscut din Egipt şi Grecia până în China, capsula de mac fiind gravată pe statuetele egiptene şi monedele romane. În Grecia aducea bucuria şi uitarea, iar în Persia şi Arabia era folosit ca analgezic şi tămăduitor. În epoca modernă, din sucul său au fost sintetizate morfina, codeina şi papaverina ca medicamente şi heroina ca drog.
Opiul produce la început impresia unei bune funcţionalităţi organice, o stare de calm, echilibru şi împlinire psihică şi „În plus, drogul conferă un sens pozitiv nu numai trăirilor prezente şi concrete, ci se infiltrează adânc în imaginaţia subiectului, pe care o populează cu o lume mirifică şi fantasme hedonice” . Trăirea momentului de satisfacţie psihică şi împlinire, provocate artificial, contrastează atât de mult cu plictisul şi banalitatea vieţii obişnuite, încât toxicomanul va face tot posibilul să acceadă din nou la ele: „devenit scop ultim şi unic al existenţei sale . O toxicomanie mai uşoară produce drogul numit haşiş în siriană şi marijuana în America latină, obţinut din cânepa numită canabis. Ienicerii şi luptătorii arabi erau „energizaţi” cu haşiş înainte de luptă. Baudelaire a fost un consumator de haşiş, făcând cunoscut prin talentul său universul fals şi mirific pe care îl provoacă. La început produce un flux bogat de idei şi o mare satisfacţie personală, iar într-o fază avansată stări de extaz, inclusiv scene şi imagini vizuale de vis . Se înţelege că un credincios autentic le va identifica cu o prezenţă divină şi cu o prefigurare a paradisului, întărindu-i credinţa pe cale artificială. Extazul unor viziuni inedite este provocat şi de cocaină, obţinută sintetic din frunzele de coca pe la 1850, în vreme ce frunza însăşi produce doar bună dispoziţie, siguranţă de sine şi forţă fizică. Amerindienii o folosesc din această cauză de peste 3000 de ani! În Mexic, sucul obţinut dintr-un soi de cactus şi numit mescalină era folosit în mod expres „cu scopul obţinerii extazului religios”, asimilabil unei beţii halucinatorii .
Se pare că şi în Evul Mediu au fost folosite halucinogene. Acestea se află la originea nopţilor valpurgice şi a demonologiei , adică a unor manifestări condamnate de biserica creştină. Aceasta nu a mai folosit drogurile în interes religios, cum putem lesne bănui despre religiile antice, pentru care drogurile erau „nectarul zeilor”. Aceasta deoarece la popoarele antice „viziunile provocate de aceste substanţe nu erau apreciate în mod critic, fiind, dimpotrivă, corelate cu influenţa unor factori supranaturali, transcedentali” , în vreme ce la creştini doar „viziunile pe care le dezvoltă izolarea au fost incluse multe veacuri în textele religioase, primind explicaţii şi interpretări mistice…” . Cu aceasta trecem la capacităţile paranormale obţinute prin recluziune (izolare voluntară) şi prin exerciţii fizice şi psihice speciale. Nu toţi rezistă recluziunii voluntare îndelungate; peste 90% din tentative sunt nereuşite . Ceilalţi rezistă şi au trăiri afective pozitive şi chiar euforice, chiar dacă ajung la tulburări vizuale şi manifestări halucinatorii. Numai 10% din acestea au imagini integrate, adică cuprinzând obiecte distincte, oameni şi conversaţii. Aceasta înseamnă că doar unul din 100 de candidaţi la viziuni mistice edificatoare reuşesc în încercarea lor. Poate de aceea pustnicii ce ajung la stadiul în cauză se bucură de atâta consideraţie între călugării din rândul cărora s-au ridicat. În lumea monahală ei suferă însă şi de o rezervă de îndoială, din cauza ciudăţeniilor viziunilor lor şi a faptului că acestea uneori exced canoanele.
După Lucian Blaga, „Ceea ce doctrina yoga ne-a descoperit cu privire la suspendarea funcţiilor substanţei gânditoare, la asceză, la retragerea simţurilor de la obiecte, la fixarea, meditaţia şi cufundarea în supremul adevăr, depăşeşte enorm orice obişnuinţă psihologică a unui european”. Aceasta deoarece „experimentarea yoghină e dirijată într-un sens precis”, iar „Termenul ei final este crearea stării de extaz, de cufundare în obiect, de contopire cu pretinsul adevăr. Datorită experienţelor yoghine, India are privilegiul de a cunoaşte aspecte, stări şi procese psihice şi spirituale de care europeanul este inapt sau cu totul străin” . Exclusivismul indian nu este chiar atât de categoric, deoarece şi călugării athoniţi, recunoaşte chiar Blaga, practică exerciţii fizice şi spirituale, chiar dacă nu aceleaşi şi la fel de intense, şi urmăresc un obiectiv asemănător, chiar dacă acesta este creştin. „Tehnica misticii ortodoxe – arată Blaga – a fost dezvoltată şi practicată îndeosebi de călugării atoniţi, care descriu starea de uniune sau extazul ca o stare în care omul se simte pătruns de o lumină suprafirească, de un simţământ al desfiinţării personale şi a cufundării într-o lumină indescriptibilă”, care poate fi asemănată cu aura ce l-a înconjurat pe Hristos pe muntele Tabor în momentul schimbării la faţă . Dionisie Aeropagitul a numit-o „lumină divină”, ce scaldă lumea de sus.
Deci, lumea yoghină hindică nu este unică sub acest aspect, şi unii creştini încercând un contact direct cu divinitatea, chiar dacă în India fenomenul este mult mai extins. O profesoară de la Universitatea din Haga a stat în Tibet între călugării lamaişti pentru a cunoaşte la faţa locului tehnicile yoga. De la ei a aflat că cei care aspiră la statutul de sol trebuie să facă exerciţii de respiraţie şi de gimnastică specială în chilii aflate în întuneric deplin, timp de trei ani, trei luni şi trei zile („perioadă tibetană clasică pentru efectuarea diverselor tipuri de exerciţii spirituale”) .
Performanţele yoghinilor fac dovada puterilor paranormale ale unor indivizi de excepţie. Pentru a ajunge la performanţele dorite, fachirul trăieşte o viaţă de meditaţie şi ascetism dusă la extrem. El. pretinde că a devenit stăpân pe forţe misterioase, ce îi dau o stăpânire absolută asupra propriului trup. Face în acest scop exerciţii de Hatha-yoga, de concentrare mintală. Are capacitatea de hipnoză, realizând hipnoze colective şi halucinaţii în masă . Exerciţiile prin care uimeşte auditoriul sunt cele de suportare a durerii şi frigului şi rigiditatea cataleptică. Se aşază pe paturi de cuie fără să sângereze prin înţepenirea extremă a muşchilor, realizată voluntar. Călcarea pe un covor de jar fără a suferi arsuri şi dureri se explică prin autoanestezia hipnotică sau „transa autohipnotică”, după Sorin Stănescu . Suportă în aceeaşi măsură şi frigul, inclusiv turnarea apei reci pe corp o noapte întreagă, în condiţii de îngheţ. Ceea ce stârneşte însă cel mai mult uimirea publicului este catalepsia profundă autoindusă, „o veritabilă moarte aparentă”. Fachirul în cauză „moare”, este introdus în coşciug şi îngropat, stând în „mormânt” mai multe zile. Apoi este deshumat după timpul convenit, de regulă mai multe zile. Este reanimat intens şi prelungit. Fachirul „învie” şi îşi revine din moartea aparentă, vrând parcă să demistifice învierea pe care se bazează creştinismul! Un fachir a fost încastrat timp de câteva luni într-un bloc de gheaţă, după care a fost scos şi „înviat” .
Câteva consideraţii. Capacitatea de a-şi reduce de zeci şi sute de ori facultăţile vitale, inclusiv respiraţia şi bătăile inimii, explică suficienţa aerului din sicriu timp de câteva zile şi revenirea la normal. Catalepsia poate interveni şi spontan, ceea ce a impus verificarea decesului prin metode moderne. Dar îngheţarea în bloc de gheaţă timp îndelungat şi apoi revenirea la viaţă este realmente inexplicabilă, câtă vreme creierul moare în cazul neoxigenării timp de doar câteva minute.
La fel de enigmatică este practica tumo, realizată de unii lamaişti tibetani, adică degajarea unei puternice călduri interne în timpul extazului şi într-un loc izolat, la mare altitudine . După exerciţii pregătitoare supravegheate de un guru, „candidatul” se concentrează asupra ombilicului (ca şi călugării athoniţi). Prin respiraţii profunde „aprinde focul” în jurul ombilicului şi îl împrăştie prin cele trei vene mistice, până când corpul devine un cuptor. În această stare poate da examenul de tumo. „Pe o noapte geroasă şi viforniţă se duc, întovărăşiţi de profesorul lor la un râu sau la un iaz, dacă este cazul sparg gheaţa, se aşază complet goi pe zăpadă şi se înfăşoară în cearşafuri ude, care îngheaţă bocnă. Când pânza s-a uscat, o schimbă cu alta. În timpul unei nopţi trebuie să usuce cel puţin trei cearşafuri îngheţate” pentru a primi titlul râvnit . Pe lângă aceşti „atestaţi” în Tibet mai trăiesc şi o mulţime de pustnici goi sau aproape goi, ce se izolează la mari înălţimi, inclusiv în timpul iernii, consumând o hrană modestă şi fără a face foc. Capacitatea numită „tapas” permite unor fachiri şi yoghini să stea ore întregi imobili pe blocuri de gheaţă, degajând căldură. Degajarea de căldură este atestată şi în lumea creştină. Părintele Pius a avut şi el capacitatea de hipertermie, ajungând odată la o temperatură a corpului de 48˚C, în vreme ce limita de temperatură dintre viaţă şi moarte este de 42˚C. „Acest fenomen este descris ca un „incendium amoris”, fiind expressia unei extraordinare iubiri mistice . Eugen Celan găseşte răspunsul pentru această hipertermie, ca şi pentru supravieţuirea timp îndelungat fără hrană a unor indivizi providenţiali, într-o enigmă a fizicii atomice, ce se manifestă numai la oameni. „Un fapt pe care fizica atomică nu poate
să-l explice este… aşa-numita transmutaţie atomică de joasă energie sau efectul Kervran. Aşa cum au arătat măsurătorile făcute de C. Louis Kervran încă din anul 1962, se dovedeşte că organismele biologice sunt capabile să producă transmutaţii atomice neradiative de joasă energie, în care intervin reacţii ca aceea dată în continuare, în care semnul :=: are înţelesul de „echivalent cu”: 19N+1H:=:20Ca. Această transmutaţie are loc în cadrul procesului de termoliză la om. Se notează că acest gen de procese intervin între izotopi stabili, adiţia sau substracţia nefiind posibile decât în condiţiile unui ciclu neradioactiv” .
De ce îngheaţă atunci oamenii prin hipotermie? Procesul de termoliză (Dulcan) are loc în mod vădit doar la indivizi izolaţi, fiind favorul unor aleşi, predestinaţi sau căutători asidui ai divinităţii. Aceeaşi origine are, foarte probabil, energia de care dispun sfinţii ce supravieţuiesc fără a mânca sau care consumă foarte puţine alimente, cu totul insuficiente pentru a supravieţui.
Paola Giovetti arată că: „Dintre fenomenele cele mai impresionante prezentate de mistici, este postul prelungit de mâncare şi băutură. Mâncatul şi băutul sunt o cerinţă indispensabilă, căreia îi suntem cu toţii supuşi; nu la fel se petrec lucrurile cu personalităţile mistice, care în multe cazuri pot face excepţie. Deja în Sfânta Scriptură este deseori citată abstinenţa de la hrană şi băutură dincolo de limitele umane. Moise a postit 40 de zile pe munte, iar Ilie a mers 40 de zile şi 40 de nopţi după ce a mâncat pâinea misterioasă adusă de înger. Iisus a rămas 40 de zile în deşert, fără să mănânce sau să bea, şi e cunoscut faptul că unii sfinţi, obişnuiau să postească pe toată perioada postului mare” . În Vieţile sfinţilor sunt de reţinut „meniurile” cu totul inedite ale pustnicilor din pustiul Egiptului (Sfântul Anton), din peninsula Sinai şi alte locuri aride ori izolate, dintre care lăcustele şi rădăcinile. Chipurile palide şi slăbite la extrem ale sfinţilor din picturile bizantine concordă cu valoarea nutritivă a acestor „meniuri”. Ele nu puteau asigura caloriile necesare supravieţuirii şi fără o sursă suplimentară de energie calorică aceşti abstinenţi ar fi murit. Înzestrarea lor cu un izvor „atomic” de energie era rarul privilegiu ce se acorda de Cineva aleşilor săi.
Nu au fost descoperite fiinţe care să se poată ridica la înălţime fără aripi ori fără aparate de zbor mai uşoare sau mai grele decât aerul. Şi, totuşi, izvoare istorice atestă ridicarea în aer sau chiar înălţarea la cer a unor personalităţi de excepţie. Această capacitate, sfidând şi înfrângând gravitaţia, este numită levitaţie. În timp ce se afla pe Colina Palatină în 716 î.Hr., Romulus s-a ridicat la cer (Ovidiu), iar Hercules a fost ridicat în cer de un nor, care l-a învăluit (Apollodorus). Evreii cred că Ilie a fost luat în cer, ridicat de un vârtej de vânt, iar patriarhul Enoh a fost ridicat la cer de Iehova-Savaot, revenind pe Pământ şi ridicându-se apoi definitiv în lumea celestă („Şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” - Geneza, 5,24).
Mult mai cunoscută este ridicarea la cer a lui Hristos, în Betania, din faţa apostolilor: „Şi i-a dus… până spre Betania şi, ridicând mâinile, i-a binecuvântat. S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer” (Luca, 24, 50-51). O precizare în plus aduce evanghelistul Marcu: „Deci Domnul Iisus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu, 16,19). Rig Veda descrie un ascet în extaz ce străbate văzduhul în zbor . Levitaţia, fără ascensiunea la cer, este frecvent evocată în Evul Mediu creştin. I-a avut ca protagonişti pe vestiţii Sfântul Francisc de Assisi şi pe Sfântul Toma d’Aquino, dar şi pe mai puţin celebrii Sfântul Iosif de Copertino şi Sfânta Ecaterina de Siena . Sf. Francisc a fost văzut efectuând zboruri prin biserică în faţa întregii asistenţe, în sihăstria de la Verna, atunci când s-a scufundat în extaz, iar Sf. Iosif a efectuat levitaţii chiar în faţa papei Urban al VIII-lea şi a ducelui de Brunschwich. Levitaţia, limitată la o plutire deasupra solului, dar pe distanţe mari, este evocată de Souček la „solii” lamaişti din Tibet. Capacitatea în sine este căpătată după amintitele exerciţii de claustrare şi meditaţie, comune până la un punct cu cele ale altor lamaişti tibetani.
Souček prezintă modul în care se deplasează aceşti soli, aproape, dar deasupra suprafeţei pământului. Prin exerciţiile numite lung-gom, aceştia obţin capacitatea de degravificare şi levitaţie. În anumite condiţii, „picioarele lung-gompa-ului încetează a mai atinge pământul” şi el „alunecă prin spaţiu cu o viteză considerabilă”. În calitate de mesager al unei mănăstiri către altă mănăstire, el asigură o legătură rapidă între stareţii lamaişti. În timpul mersului, solul „îşi concentrează atenţia asupra repetării formulei, care-i reglează ritmul respiraţiei”, iar tempoul silabelor dă şi ritmul paşilor. În fapt, solul nu-şi întrerupe meditaţiile în timpul marşului, iar încetarea repetării formulelor magice, în stare de transă, poate produce un şoc care să-l omoare . Călătorii prin Tibet au văzut, pe lângă aceşti soli şi medium-uri ce intră involuntar în transă şi pornesc fără vreun scop anume în drum. Ei sunt numiţi de localnici pawo şi spamo .
Levitaţia nu se încadrează în limitele legilor cunoscute, întrucât nu este cunoscută nici măcar geneza gravitaţiei şi cu atât mai puţin cea a antigravitaţiei”. Sigur este doar că o forţă de sens contrar gravitaţiei şi cu ceva mai puternică decât aceasta „animă” pe cel care o posedă. Adepţii U.F.O. presupun că „farfuriile zburătoare” dispun şi ele de această forţă antigravifică. Dacă ar fi aşa, aceasta ar avea o origine „umană”, chiar nepământeană fiind, în vreme ce forţa antigravifică de care dispun fiinţele ce caută divinitatea nu poate proveni decât de la aceasta. Faptul că a fost constatată la un număr foarte redus de oameni, iar aceştia erau percepuţi de ceilalţi ca sfinţi ar fi o dovadă a unei înzestrări speciale.
Un fenomen rar şi straniu este teleportarea, atestată în cazul unor celebri oameni ai bisericii. Sf. Anton de Padua s-a teleportat brusc în timpul unei predici tocmai la Lisabona, de unde era de origine, iar papa Clement al XIV-lea a putut fi asistat pe patul de moarte de Sf. Alfonso, în vreme ce sfântul se găsea în Spania pentru a aplana un conflict din colegiul salezian . În 1943 s-a realizat în SUA o experienţă militară secretă, în care a intervenit fenomenul de teleportare a unei nave de război. Experimentul a fost numit „Experimentul Philadelphia”, deoarece punctul de pornire a fost portul militar al acestui oraş de la Atlantic. Scopul urmărit era de a face invizibile navele americane de război atacate de submarinele germane, lucru „promis” de anumite teorii ale fizicianului american de origine sârbă Nicolae Tesla. Acestea stabileau o relaţie între existenţa unor câmpuri magnetice foarte dense, obţinute prin curenţi electrici de înaltă frecvenţă şi distorsionarea spaţiului şi timpului, inclusiv trecerea în alte dimensiuni spaţio-temporale, precum şi invizibilizarea navei, un distrugător de escortă.
Experimentul s-a realizat prin plasarea în jurul distrugătorului a unor nave, pe care au fost instalate bobine foarte mari şi alte instalaţii electrice. În cursul experimentului s-au realizat cele două efecte scontate, dar şi teleportarea navei, care nu a fost avută în vedere. Distrugătorul a fost teleportat de două ori până în portul Norfolk; distrugătorul a călătorit şi în viitor, odată până în 2137, apoi până în 1983 . Marinarii au suferit puternice traume psihice în urma acestor teleportări şi călătorii în timp.
În acest caz fenomenul teleportării s-a mai manifestat şi prin deplasarea într-un spaţiu paralel cu cel al nostru, ce împiedică observaţia ei. În cazul teleportării determinate de om, alta decât a sa însăşi „nonexistenţa obiectului nu poate fi asemănată cu o disoluţie totală a obiectului material, fiind posibil ca dematerializarea sa să nu poată fi sesizată nici de către simţurile umane şi nici de aparatura existentă. Altfel spus, fenomenul de teleportare comportă pe cel de materializare şi de dematerializare, care permit desfacerea, prin forţă psihică, a unor legături materiale ale unor corpuri şi refacerea lor în altă parte” . Faptul că omul se poate teleporta pe el însuşi este dovedit şi de un exemplu contemporan. Vestitul parapsiholog contemporan Uri Geller a reuşit să se teleporteze la o distanţă de 30 de mile.
Teledetecţia numită şi radiestezie constă în descoperirea de zăcăminte naturale sau de apă prin forţe psihice, de către indivizi dotaţi cu asemenea forţe. Ei „simt” sau „văd” ceea ce este ascuns în subsol, uneori la mari adâncimi. Moise a descoperit însă izvoare de apă în peninsula Sinai la indicaţia Domnului: „Iată, Eu voi sta înaintea ta, pe stânca Horebului; vei lovi stânca (cu toiagul cu care a despicat Marea Roşie, n.n.) şi va ţâşni apă din ea şi poporul va bea” (Exodul, 17,6).
Romanii cunoşteau metoda pendulului pentru descoperirea apelor subterane, dar în acest caz este vorba de un aparat auxiliar; Agricola prezintă metode radiestezice folosite de romani în minerit. Vestitul general hitlerist Rommel avea la dispoziţia sa în deşertul libian radiestezişti; aceştia aveau misiunea de a descoperi surse de apă subterană pentru armată. Americanii au folosit radiesteziştii în timpul războiului din Vietnam pentru a descoperi reţelele de tuneluri ale luptătorilor Vietkong, din care aceştia atacau pe neaşteptate, folosind străvechea metodă de localizare a apei cu ajutorul baghetei divinitorii .
Ruşii (sovieticii) au folosit şi folosesc teledetecţia, pe care o numesc biolocaţie, în prospectarea resurselor naturale de minerale şi petrol, dar şi cu aplicabilitate militară directă în tot oceanul mondial . Capacităţi radiestezice (de teledetecţie şi biolocaţie) au şi unele animale. Cangurii din deşertul australian sapă gropi în locuri nebănuite de oameni, unde găsesc apă!
Telekinezia este o altă formă de energie paranormală, de data aceasta sub forma directă a energiei fizice. Ea constă în deplasarea unui obiect dintr-un loc în altul, fără atingere fizică. În India se constată, pe lângă translarea pe orizontală şi ridicarea unor obiecte. Celebra Kulaghina a realizat în faţa unei „asistenţe ştiinţifice” mişcări circulare complete a unui obiect sau a acului magnetic, oprirea unei mingi de tenis la 15 mm de suprafaţa unei mese, oprirea mişcării unui pendul, dar şi a unei inimi de broască, voalarea unui film, arsuri pe braţul unui subiect fără a-l atinge ş.a. Ea putea opri inclusiv o rază laser, ceea ce a interesat imediat cercurile militare. De altfel, a înflorit şi prosperat o literatură despre paranormalul cu aplicaţii militare, în care se insinuează că marile puteri selectează subiecţii cu capacităţi paranormale şi îi angajează în cadrul forţelor armate. Prin intermediul acestora, ele ar purta un adevărat război parapsihologic una contra alteia, inclusiv în spionaj. Ca şi literatura ufologică, şi cea a paranormalului nu poate fi verificată, putând uza de exemple necontrolabile şi chiar inventând cazuri pentru a „demonstra” idei preconcepute.
Torsionările de obiecte s-ar încadra şi ele în categoria fenomenelor telekinezice, forţa fizică emanând din priviri, acţionând pentru răsucirea sau chiar ruperea unor obiecte tari. Amintitul deja Uri Geller are o asemenea capacitate, probată în faţa unei comisii de specialişti. Aceştia au constatat că fracturile nu sunt de natură mecanică. Ei au trebuit să accepte că Geller dispune de un câmp teleneural ce provoacă aceste efecte. Brian O’Leary evocă experienţe la care a participat în India şi Brazilia şi care au constat atât în deplasări, cât şi în torsionări de obiecte. În calitate de doctor în fizică, O’Leary crede că are loc o interacţiune directă a psihicului uman cu lumea macroscopică materială, cât şi cu particulele subatomice (vezi şi ideea lui Kobozev şi Sergheev de la nota 8)
Poltergeist-ul (în traducere liberă din limba germană, spirit pus pe şotii), ar fi şi el expresia unei capacităţi psihice de a genera forţe fizice, de data aceasta pentru a arunca pietre, a lovi în mobile şi pereţi, a deschide uşi şi ferestre, ce par a se mişca singure etc. Aceste manifestări psihocinetice sunt determinate de o persoană în stare de criză psihică, care îşi descarcă energia proprie prin acţiuni destructive asupra mediului înconjurător şi care survin în mod inconştient . Cu această manifestare psihocinetică ne apropiem de formele „mistice” ale fenomenelor paranormale şi anume bântuirile. După Paola Giovetti, „bântuirea pare a fi produsă de suflete chinuite, care nu reuşesc să-şi afle pacea şi care continuă să dea târcoale prin locurile unde au trăit” . Faptul că am inclus bântuirile printre fenomenele paranormale probabile ar putea fi considerat ca o concesie făcută misticismului, în raport cu cele anterioare, recunoscute de specialişti, ori ca o vânătoare de miraculos cu orice preţ. Dar când doctorul Souček, un specialist scriind într-un stat comunist ateu, acceptă şi el ideea bântuirilor acestea nu pot fi excluse. Căutând o explicaţie a luminiţelor observate de francezi în mlaştinile Niemenului în 1812, ce au fost confundate cu focurile armatei ruse, pricinuind o repliere, Souček refuză să le confunde cu flăcările ce apar prin autoaprinderea gazului de baltă. El consideră că acestea ar putea fi sufletele pruncilor morţi nebotezaţi. El îşi ia o precauţie de rigoare: „nu caut adepţi pentru înfiinţarea unor societăţi de studiere a duhurilor sau a ielelor”, dar apoi lansează o ipoteză chiar în această direcţie: „cred… că o explicaţie definitivă şi verificată,…, a esenţei fenomenului sufletului pruncilor nebotezaţi ar putea juca un rol deosebit în cercetările interdisciplinare ale plasmei biologice” . A admite însă fie şi probabilitatea existenţei sufletelor pruncilor morţi nebotezaţi înseamnă a accepta nemurirea acestora şi „lumea cealaltă”.
Nu este singura acceptare a probabilităţii existenţei duhurilor, ielelor, sufletelor chinuite, bânţuirilor etc. Prezentând teoria amintită anterior a biologului Macovschi, Florin Gheorghiţă arată că: „nu este exclus ca… câmpul noesic să continue să persiste câtva timp după destrămarea materiei noesice care l-a generat. Dacă timpul acesta este relativ lung şi dacă câmpul noesic este specific pentru fiecare om, …, ajungem la o concluzie de-a dreptul fantastică, dar poate totuşi reală, că după moartea omului sufletul său persistă în spaţiu până se stinge, câmpul lui noesic capabil în anumite condiţii să acţioneze asupra altor oameni . Să ne reamintim că după teoria lui Macovschi materia noesică este cea care generează gândirea. Aceasta generează câmpul noesic, care ar persista după destrămarea materiei noesice. O analogie în domeniul lumii fizice este persistenţa curenţilor din jurul unui solenoid o vreme după decuplarea sa. Perioada remanenţei este totuşi scurtă, în vreme ce persistenţa câmpului biosic după materia biosică, adică a sufletului după trup, este mult mai lungă. Insuficientă pentru ca să acţioneze asupra altor oameni, cărora le dă târcoale, mai ales pe lângă fosta locuinţă timp de 3 zile după credinţa populară.
Ea are asemănări cu „capacitatea raportată la sute de persoane de a-şi părăsi aparent corpul fizic şi de a pluti nevăzut”, capacitate numită extracorporalitate . Aceasta este studiată în unele centre sub numele de experienţă extracorporală, O.B.E. (de la Out of Body Experience) . Ea survine în cazul morţii clinice neurmate de moartea biologică, adică a unei reveniri de la hotarul dintre moarte şi viaţă. În secţiile de reanimare ale spitalelor au fost constatate asemenea reveniri, iar doctorii sau alţi specialişti au consemnat impresiile celor reveniţi din moarte la viaţă. În cazul trecerii în sens opus şi ireversibil a acestui prag, extracorporalitatea pare a se transforma într-o remanenţă temporară a „câmpului noesic”, adică a sufletului. Rămas fără un suport material, acesta se stinge sau „migrează” undeva. Cartea lui Enoh, scriere apocrifă a Vechiului Testament, prezintă lumea aleşilor lui Dumnezeu, văzută de Enoh după prima sa călătorie în cer. „Am văzut locuinţa şi locul de odihnă al sfinţilor… împreună cu cele ale îngerilor… ochii mei nu se mai săturau privind lăcaşurile aleşilor. […] Acolo era partea mea de moştenire, de la începutul lumii” (XXXIX, 4-8).
Aceşti aleşi „sunt spirite ale unor pământeni cărora li s-a acordat graţia divină. Opinia aceasta nu este, desigur, unica de luat în considerare. Sfântul Augustin considera că graţia divină, …, se acordă numai anumitor predestinaţi, după raţiuni tainice, inaccesibile oamenilor” . Cei „aleşi” ar fi „aleşi” după „performanţele” lor morale. După Enoh: „în Cer se notează întocmai… tot ce se face pe Pământ şi toate gândurile oamenilor. Se ştiu în fiecare zi nedreptăţile de care vă faceţi vinovaţi” (XCVI, 16). O asemenea notificare ar putea presupune, după Dan D. Farcaş, „un soi de „memorie” a unui supercalculator ceresc”, după care se face trierea „aleşilor”, adică Judecata de Apoi. Enoh o spune: „păcătoşii vor dispărea… numele lor vor fi şterse din cărţile sfinte” (CV, 21), sau în interpretarea lui Dan Farcaş „informaţia privind oamenii lipsiţi de valoare spirituală, intelectuală, dar mai ales morală, va fi ştearsă din această „memorie” cerească, fiind considerată fără valoare. Ei vor dispărea astfel cu totul” .
Cu ce scop s-ar face selecţia celor „aleşi”? Numind Akasha divinitatea „Întruchipările succesive” ale unei entităţi spirituale sau „informaţionale” ar putea contribui la „şlefuirea” acelei părţi din Akasha pe care entitatea o reprezintă. Privită sub acest unghi, viaţa unui om pe Pământ nu este altceva decât o punere în lucrare, în lumea materială, a unei entităţi spirituale informaţionale. Cu ce scop? Probabil pentru o dublă misiune, pe de o parte o lucrare în sânul societăţii umane de pe Pământ (ştiinţă, artă, morală etc.), iar pe de altă parte perfecţionarea propriei entităţi spirituale . În consecinţă, „Viaţa noastră este, …, pe de o parte o misiune de a înfăptui ceva, de a înfrumuseţa ceva în jurul nostru, iar pe de altă parte o şcoală pentru creşterea propriei fiinţe, care reîntoarsă în Akasha va îmbunătăţi valoarea acesteia” .
Aceste concluzii concordă întâmplător cu altele exprimate înainte de autorii citaţi. Să ne reamintim o idee a lui Virgil Stancovici prezentată anterior: „Fiecare individ îndeplineşte, prin rolul său biologic, o anumită funcţie informaţională. El răspunde unei necesităţi existenţiale. Astfel, fiecare individ îşi înscrie momentul său vital ca moment specific propriu în dezvoltarea generală a Universului, …, cu valoarea propriei sale existenţe”. Dar şi mai apropiată de opinia lui Dan Farcaş este părerea citată deja a lui Stancovici despre ciclicitatea evoluţiei Universului şi revenirea existenţei imanente în Existenţa fundamentală transcendentă: „energia de mişcare se consumă, obiectele cosmice, mari şi mici, dispar, existenţa fundamentală creată revine la Existenţa fundamentală necreată (…). Masa se topeşte în energie şi energia în câmp, iar câmpul devine un imens neutron al dragostei împlinite. Marele neutron al Existenţei fundamentale necreate reintră în pace cu sine şi redevine Informaţie şi nesfârşită descoperire a sa de către sine şi prin sine. Existenţa fundamentală necreată se odihneşte iarăşi”.
Iată ce zice D.C. Dulcan: „Noi suntem aici, în acest colţ de Univers, expresia ultimă a evoluţiei. Mâna inteligentă a unui arhitect nevăzut ne-a desprins de lut şi ne-a construit după un plan din care transpare unicitatea sursei, treaptă cu treaptă, până la nivelul gândirii capabile să se gândească pe sine. Tot ceea ce s-a întâmplat pentru noi s-a întâmplat. (…) Noi suntem cei ce lăsăm în urmă splendorile spiritului şi ruinele nimicniciei, pentru că omul este singura fiinţă de pe Terra căreia i s-a dat posibilitatea să se implice în creaţie prin extensia inteligenţei sale. Aceasta este responsabilitatea sa de a fi. Omul nu poate trăi pur şi simplu, nu poate avea o existenţă pasivă. Cu sau fără voia sa, el se implică în fizica Universului. Prin gânduri, prin acţiune, prin faptele sale bune, prin faptele sale rele” .

B. Parapsihologia şi credinţa

Capacităţile paranormale au o legătură strânsă cu credinţa. „Minunile” săvârşite de paranormali, îndeosebi cele legate de vindecarea unor boli considerate incurabile, veneau în întâmpinarea speranţelor unei societăţi traumatizate de epidemii periodice şi pradă unui empirism medical ce a luat sfârşit doar de vreo două secole.
Ceea ce nu puteau face medicii se angajau să facă vracii şi uneori cu un succes ce le aducea notorietatea. De condiţie modestă, paranormalii au fost întotdeauna conştienţi de ascendentul lor înnăscut faţă de cei din jur şi nu au rezistat tentaţiei de a-l preface într-o sursă de câştig ori chiar de putere. Dacă magia „albă” a fost tolerată de biserică, deoarece se practica prin invocarea divinităţii, magia „neagră” a fost combătută energic ca vrăjitorie. Aceasta este considerată ca o contrareligie, deoarece „nu se limitează la acţiuni potrivnice oamenilor, ci ajunge nu o dată să se alieze cu „forţele răului”, adică cele diabolice, împotriva „forţelor binelui” sau dumnezeieşti” .
Asocierea dintre paranormalitate şi unele manifestări „necurate” şi oculte nu fac decât să întărească prudenţa şi neîncrederea lumii ştiinţifice. Aceasta mai este determinată şi de nivelul cultural scăzut al multor paranormali „dotaţi” cu o putere de autoanaliză scăzută şi „recrutaţi” parcă anume dintre cei neistruiţi. În sfârşit, forţele de care dispun se pot cu greu sau deloc încadra între energiile cunoscute de ştiinţă sau au alte caracteristici decât acestea, aparatura de măsură „clasică” putându-le foarte greu detecta. De aceea, „dacă la început majoritatea oamenilor de ştiinţă erau solidari în abordarea, studiul şi atitudinea faţă de fenomenele paranormale – propunându-şi în fapt să elucideze cu mijloace ştiinţifice manifestările extrasenzoriale şi metapsihice – îndată ce a eşuat încercarea de integrare a acestora unei realităţi fizice obiective, normate de legi general admise în lumea ştiinţifică, gruparea acestora s-a scindat în adepţi şi apărători fervenţi ai universului P.S.I. şi, …, în adversari nu mai puţin redutabili ai acestuia” .
Să le luăm pe rând. Cei ce le resping s-au asociat în 1976 într-un Comitet pentru investigarea ştiinţifică a pretenţiilor paranormalului, cu sediul la Buffalo şi cu secţii în 17 ţări. Scopul său este de a dovedi că fenomenele paranormale nu pot fi descrise ştiinţific, fizic şi biologic, nu pot fi integrate unor metodologii de cercetare şi clasificare teoretică, nu se supun recurenţei experimentale şi nu au o frecvenţă şi o intensitate suficient de convingătoare , deci obiectiv… nu există! Concluzia este absurdă, ca şi aceea că deoarece au premize empirice, nedemonstrabile şi că operează cu mărimi fizice necunoscute experimental nu au un caracter ştiinţific!
Dar cine ar trebui să depăşească „empiria” acestor fenomene? Nu oamenii de ştiinţă, ce preferă fie să le ignore, fie să le declare inexistente ori să le declare şarlatanii? Noroc că nu toţi oamenii de ştiinţă gândesc la fel. Fenomenele P.S.I. au început să fie studiate sistematic din 1882, când la Londra a luat fiinţă Societatea de cercetării psihice. Ulterior, după modelul britanic, s-au creat societăţi cu acelaşi profil în Germania, Olanda, Austria, fosta U.R.S.S., iar în 1918 a luat fiinţă Institutul metapsihic european.
În 1927, la universitatea americană Duke din Durham – Carolina de Nord, au fost efectuate primele cercetări experimentale asupra fenomenelor paranormale. S-a dovedit treptat că aceste fenomene pot face obiectul experienţei prin detecţie, cu o aparatură special adaptată şi concepută şi că acestea sunt provocate de forţe din categoria celor cunoscute până atunci ori compatibile cu acestea.
Laboratorul acestei universităţi realizează programe de cercetare pentru armata americană în mod constant . Un exemplu şi mai edificator este cel al interesului manifestat în fosta U.R.S.S. faţă de fenomenele P.S.I. Parapsihologia se află situată la limita misticului şi iraţionalului cu ştiinţa. Regimul sovietic ar fi trebuit, în virtutea caracterului său ateu şi antireligios, să dezavueze complet asemenea preocupări. Dar atunci când Armata Roşie şi-a dat seama că ar putea folosi fenomenele P.S.I. în propriul interes, parapsihologia a fost scoasă de pe lista ştiinţelor „reacţionare”, mai ales că şi armata americană le-a acordat acelaşi interes. Or, armata nu se ocupă nicăieri în lume cu lucruri inutile, ce nu-i servesc întăririi puterii şi influenţei sale.
Dacă armatele moderne au realizat importanţa folosirii acestor fenomene, nici clerul de dintotdeauna nu le-a ignorat. Marii mistici au fost aproape fără excepţie paranormali. S-a făcut insinuarea că „Minunile Noului Testament sunt, în majoritatea lor, atât de asemănătoare cu practicile unui magician divin încât s-a putut susţine de către unii atei că Iisus nu a fost altceva decât un individ dotat cu calităţi bioenergetice neobişnuite” , după cum izvoare istorice atestă capacităţi paranormale la Budha şi Mahomed. Întemeietorii de religii, mai mult decât profeţii, iar ulterior apostolii, şi-au atras masele prin minuni de genul celor aflate în puterea paranormalilor. Învierile din morţi atribuite lui Iisus depăşesc însă asemenea puteri, depăşind în fapt omenescul.
Orice paranormal conştient de puterile sale şi dornic să le valorifice putea fie să forţeze intrarea în ierarhia sacerdotală în schimbul întăririi credinţei prin folosirea lor pro dogma, fie să-şi asume riscul înfruntării acesteia prin propagarea unei noi dogme ori a reformării celei existente. Textele canonizate puneau mereu în gardă pe credincioşi asupra pericolului apariţiei falşilor profeţi, inspiraţi de diavol ori chiar întrupări ale acestuia.
Punerea în discuţie a dogmei însemna crearea unei noi religii şi asumarea unui rol providenţial de Trimis al divinităţii consacrate, de către iniţiatorul lui. Divinitatea însăţi renunţa, prin Trimisul ei, la unele norme impuse anterior şi instituia altele, a căror interpret era Trimisul. Acesta a fost o ipostază antropomorfizată a divinităţii în cazul lui Iisus ori un Ales din rândul muritorilor în cazurile lui Buda ori Mahomed. Dacă Iisus stă de-a dreapta Tatălui în lumea cerească, Buda ori Mahomed au un loc privilegiat în „al nouălea cer”, iar credincioşii de rând în cerurile inferioare. Ce părere au istoricii şi psihofiziologii despre impactul fenomenelor P.S.I. asupra credinţelor religioase în antichitate?
Eugen Celan citează printre reuşitele parapsihologice antice premoniţia, adică capacitatea de a anticipa desfăşurarea unor evenimente de către clarvăzători. Cele mai cunoscute şi reuşite acte de premoniţie au fost prorocirea lui Isaia privind căderea Ierusalimului şi distrugerea sa de către romani, ori prezicerea căderii regelui Balthazar din Babilon . Vise premonitorii de îndemn au determinat declanşarea unor bătălii cu sfârşit victorios, ca cea a israeliţilor contra madianiţilor , în vreme ce magii caldeeni provocau vise cu un anumit conţinut, interpretate apoi pentru prezicerea viitorului . Medicii babilonieni aplicau psihoterapia de susţinere, „unde speranţa vindecării se întâlneşte cu încrederea în vindecare” (idem, p. 279).
Hipnoza colectivă poate fi bănuită cel mai direct de inducerea sau întărirea credinţei într-o divinitate. Se înţelege că un sacerdot capabil de a produce hipnoza colectivă a avut şi are capacitatea de a induce ceea ce doreşte să facă din ascultătorii săi. Hipnoza colectivă poate fi facilitată de ingestia de substanţe halucinogene, ori „prin transe provocate graţie unor mijloace fizice şi senzoriale ca fixarea unui obiect strălucitor (cristalomania) sau hidromancia (fixarea suprafeţei apei)” . Preoţii babilonieni i-au făcut să creadă pe locuitori şi chiar pe rege că statuia zeului Baal este una consumatoare de ofrande, deci vie. Profetul Daniil, aflat în exil la Babilon sub vestitul rege Nabucodonosor, îi demonstrează acestuia că ofrandele alimentare depuse seara în antecamera amintitului zeu nu erau consumate de acesta, ci de preoţii templului, ce pătrundeau noaptea în anticameră prin intrări secrete . În afara constatării că diferite religii se combăteau între ele, demascând uneori tertipurile la care recurgeau preoţii „celorlalte”, vom remarca folosirea unor invenţii tehnice ţinute secrete, pornind de la descoperirea empirică a unor legi naturale ori ale proprietăţilor unor substanţe.
O „fraudă” se leagă de plimbarea în procesiune publică a statuii unui zeu, căruia i se adresau întrebări. Acesta răspundea prin mişcări ale capului sau ale corpului (orânduite de preoţi) sau chiar prin viu grai, graţie unui preot ventriloc . Este îngăduit să credem că „ştiinţele oculte”, ale căror rezultate erau ferecate în bibliotecile templelor, conţineau multe secrete pentru muncitorii de rând, tabu-uri pentru credincioşi, şi de aceea iniţierea în tainele lor era însoţită de prestarea unui jurământ foarte sever.
Este foarte probabil că descoperirea proprietăţilor unor substanţe puteau chiar să convingă pe cei ce le foloseau în scop „divinatoriu” că originea lor este una mistică (divină), dar conceperea unor mecanisme mecanice ori optice în acelaşi scop era în mod evident frauduloasă. Nu putem încheia acest paragraf fără a constata dificultăţile în discernerea adevărului de iluzie, a lucidului de ocult şi a realului de contrafacere în înţelegerea acestor fenomene adesea stranii şi care, probabil, au avut un mare rol în istoria religiilor.

Niciun comentariu: