Omul - fiinta sexuala

Vechiul Testament, sursa originară a mozaismului, creştinismului şi islamismului, atribuie femeii iniţiativa încălcării poruncii Domnului „… din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci…” (Geneza, 2, 17). După ce Eva a mâncat o poamă din acest măr şi l-a ademenit şi pe Adam să guste din el, Domnul i-a alungat, ca pedeapsă, din Rai. Pe Eva a pedepsit-o cu naşteri dureroase şi cu supunerea faţă de bărbatul său: „… cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine” (Geneza, 3,16). Domnul a conceput înmulţirea oamenilor şi geneza familiei, implicit sexualitatea procreatoare: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup” (Geneza, 2,24). Procrearea era atât de importantă încât nevasta lui Avraam i-a cerut soţului ei să se culce cu roaba sa pentru a avea copii: „Iată, Domnul m-a făcut stearpă; intră, te rog, la roaba mea; poate că voi avea copii de la ea” (Geneza, 16,2).
Iată, citatele biblice iniţiale care au justificat statutul femeii timp de multe secole, supunerea sa faţă de soţ, dar nu şi condamnarea sexualităţii ca atare şi cu atât mai puţin condamnarea femeii ca sursă a ademenirii sexuale. Noul Testament nu a adâncit subordonarea femeii faţă de era avramică, ba mai mult, a făcut din mironosiţe şi Maria Magdalena adepte mai fidele a lui Iisus decât apostolii săi.
Prin chipul Sfintei Marii, Noul Testament a ridicat femeia la un asemenea rang încât a generat treptat un cult ce amintea pe Zeiţa mamă. În perioada postchristică, comunităţile creştine cuprindeau laolaltă bărbaţi şi femei. Creştinismul a realizat pentru prima dată desegrarea sexuală şi socială, permiţând participarea femeilor şi săracilor la ceremoniile publice . În timpul celor trei secole ale persecutării creştinilor, atitudinea de inferiorizare a femeii a fost mult estompată de nevoia lor de solidaritate, dar şi de ardoarea specific feminină a credinţei, mai pronunţată decât la bărbaţi. După recunoaşterea oficială a creştinismului, prima motivaţie a dispărut, iar cea de-a doua nu a fost suficientă pentru a zăgăzui pornirile antifeministe ale clerului creştin ieşit la suprafaţă. Veacul al IV-lea al erei creştine a fost perioada în care s-a cristalizat atitudinea bisericii lui Hristos faţă de femei, în cadrul primelor concilii ecumenice şi prin lucrările „părinţilor bisericii”. Înainte de sfârşitul acestui veac s-a hotărât excluderea femeilor din cler şi de la activităţile spirituale, precum acordarea tainelor şi învăţătura religioasă . Apariţia monahismului creştin este în mare parte vinovată de înăsprirea atitudinii faţă de femei, pe fondul perceperii tot mai accentuate a sexualităţii ca un păcat în prelungirea celui originar, chiar aflată în slujba procreării în cadrul familiei.
Chiar şi cel mai important „părinte al bisericii”, Augustin, credea că omul moşteneşte „natura cea rea” ca urmare a păcatului originar şi că aceasta se transmite mai departe prin sexualitate. „Părinţii bisericii” încercau să acorde consideraţie vieţii monastice, dar nu puteau face abstracţie de realitatea că majoritatea creştinilor erau mireni şi necelibatari. Ei nu puteau condamna exagerat sexualitatea ca pe un păcat şi nu puteau face elogiul exclusiv al castităţii fără a leza sentimentele mirenilor. Bâciov are dreptate să rezume în felul următor părerile lui referitoare la sexualitate, castitate şi familie: „Fecioarele sunt podoaba bisericii, cea mai pură şi luminoasă parte a «turmei lui Hristos» (…) Ideologii creştini au sesizat cu justeţe că transformarea energiei erotice a omului… în domeniul dragostei spirituale faţă de Dumnezeu (sublimarea, n.n.) au atins adesea rezultate remarcabile pe căile slujirii spirituale”. Dar, adaugă autorul rus (sovietic), „… conducătorii şi teoreticienii creştini au înţeles bine că fecioria nu poate şi nu trebuie să fie soarta întregii umanităţi sau a întregii creştinătăţi. Continuitatea speciei omeneşti, au intuit ei în mod limpede, constituie la om o funcţie naturală şi, deci, necesară şi pozitivă”.
Nu aceeaşi părere avea Isaac Asirul cu privire la femei: „De eşti silit să vorbeşti cu femei, întoarce-ţi faţa de la vederea lor şi aşa poţi să vorbeşti cu ele. Dar de călugăriţe fereşte-te ca de foc şi ca de o cursă a diavolului de întâlnirea, de convorbirea cu ele şi de vederea lor… Mai bine-ţi este să iei venin aducător de moarte decât să mănânci cu femei, chiar de ţi-ar fi mamă sau soră”.
Repudierea familiei, a surorilor şi chiar a mamei nu putea veni decât dintr-o minte bolnavă, pe un fond de handicap sever. Este un exemplu de extremism în numele lui Dumnezeu care, El şi nu altul, a creat femeia ca pe o pereche a bărbatului şi nu ca pe o „cursă a diavolului”. O înţelegea frumoasa Thaïs, convertită la creştinism imediat după edictul de la Milan, de către pustnicul Pafnutie. Aceasta îi replică mentorului său cu privire la păcatul sexualităţii: „O dată ce el ne-a creat, nu poate să fie nici supărat, nici mirat văzându-ne aşa cum el ne-a făcut şi purtându-ne potrivit naturii cu care el ne-a înzestrat. Se vorbeşte prea mult în numele lui şi i se pun în seamă adesea gânduri pe care el nu le-a avut niciodată” .
Ultima frază este o reflecţie care depăşea pe o proaspăt convertită, fiind, în fapt, părerea lui Anatole France, dar ar fi putut fi gândită în epocă de un apologet cult şi contrariat de întorsătura pe care o lua teoretizarea dogmatică în curs cu privire la femeie şi sexualitate.
Apariţia monahismului şi mai ales extinderea pustnicilor în pustie a constituit premiza acestor devieri. Aceştia din urmă, frustrându-se singuri de orice plăcere a trupului, inclusiv a unei mâncări săţioase şi gustoase, au ajuns inevitabil la mizantropie, teoretizată în scrieri bizare.
Thaïs ştia că „sfinţii din pustie urăsc femeile”, iar un filozof păgân percepea pe Iahve ca pe „duşmanul neînduplecat al ştiinţei şi al frumuseţii” , pornind de la părerile acestor asceţi. Pafnutie, atras de curtezana pe care o convertise şi pe care o duse la o mănăstire de maici pentru a se purifica de păcate, condamnă sexualitatea în general: „Păcatul cărnii este izvorul şi începutul tuturor păcatelor; ele purced dintr-însul ca dintr-un părinte” . Sfântul Pavel se află la originea ambiguităţilor creştinismului în „problema feminină”. După ce a proclamat egalitatea sexelor în sânul comunităţilor creştine (Galateni, 3,8), a cedat structurilor patriarhale ale evreilor şi ale greco-romanilor şi a „edictat” că „bărbatul este cap femeii sale” (Efeseni, 5, 22-24). El nu era un misogin, sprijinindu-se mult pe fidelitatea întru credinţă a femeilor creştine. Cedările Sfântului Pavel în faţa mentalităţilor cultural-mentale ale epocii şi mediului au fost speculate de unii „sfinţi părinţi”, prizonieri ai aceloraşi mentalităţi despre imoralitatea femeii, datorită sexualităţii la care incita şi care era considerată „păcat”.
Delumeau explică admirabil sursa principală a ostilităţii faţă de femeie: „Bărbatul a căutat un vinovat pe care să-l tragă la răspundere pentru suferinţa şi eşecul umanităţii şi pentru dispariţia paradisului terestru, şi a dat peste femeie. Cum să nu te temi de o făptură care nu-i niciodată atât de primejdioasă ca atunci când surâde? Caverna sexuală a devenit groapa vâscoasă a infernului” .
Acelaşi autor explică o altă pricină a misoginismului monahal, poate la fel de importantă ca cea citată mai sus: „Sexualitatea este păcatul prin excelenţă; această ecuaţie a atârnat greu în istoria creştină”, iar aceasta a fost pusă pe seama femeii, în genere, de către clericii celibatari, care nu puteau „decât să exalte virginitatea şi să se dezlănţuie împotriva ispititoarei ale cărei farmece îi înfricoşau”. Era un exemplu clar că: „un libido reprimat mai mult ca niciodată s-a preschimbat în agresivitate. Fiinţe frustrate din punct de vedere sexual şi care nu puteau ignora ispitele, au proiectat asupra aproapelui ceea ce nu voiau să identifice cu ei înşişi. În felul acesta, au creat nişte ţapi ispăşitori pe care puteau să-i dispreţuiască şi să-i acuze, scoţându-se pe ei înşişi din cauză” . Revenind la Sfântul Augustin, acesta constata cu umilinţă mizeria fiziologică a naşterii, dată, totuşi, de Dumnezeu: „Între urină şi fecale ne naştem” (Inter urinam et faeces nascimur). Mizerie fiziologică proprie de altfel întregii sexualităţi, feminine îndeosebi, dar şi feminităţii în genere. Delumeau constată că bărbatul a fost dintotdeauna „respins de fluxul menstrual, de mirosurile şi secreţiunile partenerei sale, de lichidul amniotic, de expulzările naşterii” . De aici asocierea lor cu putregaiul şi cu descompunerea; de aceea femeile au folosit de timpuriu aromele naturale care să le mascheze sau atenueze excreţiile specifice. Fiziologia feminină a permis asocierea femeii atât cu viaţa, cât şi cu moartea: „Pământul-mumă este pântecul-nutritor, dar şi împărăţia morţilor sub pământ sau în adâncul apei. Ea este potir de viaţă şi de moarte” , ceea ce şi explică de ce îngrijirea morţilor şi bocitul au fost efectuate în multe civilizaţii de către femei.
Ideile şi mentalităţile inoculate de monahism şi „părinţii bisericii” în dogmatica creştină şi în practica cultuală faţă de jumătatea feminină a creştinătăţii au avut o perenitate îndelungată. Femeia este „momeala de care se foloseşte Satan ca să atragă în infern celălalt sex: aceasta a fost tema inepuizabilă a predicilor secole de-a rândul” , ceea ce a dus , după 1300, „negreşit la justificarea vânătorii de vrăjitoare” . Jean Bodin constata în epocă că în procesele de vrăjitorie raportul era de „cincizeci de femei vrăjitoare sau demoniace la un singur bărbat” . După 1300 se acreditează ideea existenţei unei antibiserici nocturne închinate lui Satan, care „îl reneagă pe Cristos, profanează ostia şi pacea cimitirelor şi se dezlănţuie în orgii mârşave” , „secta diabolică” fiind constituită în special din femei.
Vrăjitoria viza mai ales femeile bătrâne, multe din ele văduve . Inchiziţia „arunca în plasele siniştrilor vânători” mai ales femei. Acestea continuau „păcatul originar” al Evei cu acelaşi Satan, ce le înzestra cu puteri malefice împotriva bisericii şi a lui Dumnezeu, a credincioşilor în general. Uzând de practici magice, vrăjitoarele erau instrumentele Satanei. De ce femeile practicau magia mai mult decât bărbaţii? „Pentru că elementul feminin este cel care rămâne prin excelenţă ataşat tradiţiilor”.
Inchiziţia a speculat „duşmănia dintre vecini”, pe fondul unor „profunde animozităţi în lumea satelor”; de altfel vânătoarea de vrăjitoare „nu s-ar fi produs fără o anumită formă de sprijin sau de complicitate din partea populaţiei” . Inchiziţia a stimulat delaţiunea pentru a stârpi magia, care continua din vremuri ancestrale.
Faptul că nişte călugări de la finele antichităţii şi din Evul Mediu au putut gândi în acest mod nu este neapărat o surpriză, dar ca un gânditor modern să le ţină isonul este ciudat. Acesta este Nikolai Berdiaev. Nu numai că este de acord cu Origen, Tertulian sau Augustin, dar îi şi întrece atunci când afirmă: „Potrivit profundei sale esenţe mistice, Noul Testament neagă familia, căci neagă actul sexual ca fiind căderea şi păcatul sexualităţii, neagă specia, neagă această lume… Nu poate exista familie creştină autentică, la fel cum nu poate exista «stat creştin» autentic” .
Că gânditorul rus interpretează prost chiar şi textele biblice o dovedeşte îndemnul Domnului făcut primilor oameni: „Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Geneza, 1,28), întrucât nu se înţelege cum s-ar fi putut înmulţi oamenii fără actul sexual. Referindu-se doar la Noul Testament el sugerează că Iisus a adus o modificare radicală Legii. Dacă Vechiul Testament nu condamnă de iure sau de facto actul sexual, ca şi familia, de altfel, Noul Testament dă girul pentru familie prin chiar participarea lui Iisus şi a Mariei la nunta de la Cana Galileii (Ev. lui Ioan, 2,1-12). Putea să nu onoreze prin prezenţa Sa şi a Mariei întemeierea unei noi familii prin participarea la nuntă, dacă căsătoria şi familia ar fi fost contrare învăţăturilor sale. Putea să nu preschimbe apa în vin pentru îndestularea nuntaşilor dacă acestea i-ar fi displăcut. Avea înţelegere chiar şi pentru adulterine, pe care legea mozaică le pedepsea cu lapidarea, fiind mult mai blândă cu „partenerii” lor. Este celebră scena în care Iisus intervine pentru salvarea unei adulterine. Celor ce i-au cerut părerea le-a dat replica: „Cei fără de păcat dintre voi să arunce cei dintâi piatra asupra ei… Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă”, iar femeii pe care a salvat-o i-a spus: „Nu te osândesc nici eu. Mergi, de-acum să nu mai păcătuieşti!” (Ev. lui Ioan, 8,7-11). Gestul lui Iisus a însemnat o revizuire parţială a crudei atitudini a mozaismului faţă de femeie, moştenită de religia islamică. Aceasta nu însemna decât renunţarea la o extremă a legislaţiei preistorice, deoarece s-au păstrat alte umilitoare prevederi discriminatorii la adresa femeii; s-a renunţat şi la cumpărarea miresei pe cai şi cămile.
Erosul antic, întruchipat într-un zeu, se reducea la atracţia sexuală („erotică”, de la zeul Eros) între doi indivizi de sex opus. Anticii nu se complicau cu suprastructura sentimentală a acestei infrastructuri biologice, pe care epoca modernă a identificat-o cu iubirea. Aceasta nu înseamnă că ei nu au trăit acest sentiment, că el ar fi o creaţie modernă a spiritului. Iubirea imaculată este numită platonică după numele marelui filozof. Încă Solomon a înălţat imnuri frumuseţii feminine în Cântarea cântărilor care, după formula de decriptare a lui Freud, numită sublimare, ascund tulburarea sentimentală puternică pe care o numim iubire. În limba română, erosul este numit dragoste pentru ceea ce înseamnă atracţie sexuală şi iubire pentru sentimentul care-i animă pe parteneri. Nimeni nu face abstracţie de disjungerea obiectivă a celor două realităţi foarte apropiate, dragostea şi iubirea, chiar dacă în limbajul popular, mai frust, cuvântul „dragoste” acoperă ambele sensuri.
În evoluţia oricărui cuplu normal din ziua de azi iubirea precede dragostea şi apoi o însoţeşte o vreme, scăzând în intensitate. Locul ei este luat de sentimentul susţinerii reciproce, a sprijinului existenţial bilateral şi al responsabilităţii faţă de copii. Octavian Paler surprinde magistral rosturile întâlnirii dintre cele două sexe în drama vieţii. Vorbind despre alungarea perechii originare din paradis, Paler adaugă: „Când se vor linişti, vor judeca, probabil, altfel, exilul care acum îi năuceşte. Nu ca pe un eşec originar, ci ca pe un dezastru util care le-a descoperit violent conştiinţa de sine şi i-a constrâns să trăiască în funcţie de ei înşişi. Dintr-un paradis care era, în fond, o ignoranţă luminoasă, ei se trezesc aruncaţi într-o lume în care păcatul îi va lega pentru totdeauna şi unde, fiindcă se ştie limitată, pasiunea devine febrilă. Candoarea s-a risipit brutal, iar locul ei a fost luat de o luciditate plătită cu lacrimi, care le poate dezvălui însă ceva mai preţios decât inocenţa pierdută: o viaţă trecătoare şi plină. Există o singură şansă, îţi vine să murmuri în faţa zidului pe care sunt pictaţi Adam şi Eva (un tablou de Masaccio, pe peretele unei biserici din Florenţa, n.n.) pentru a-i încuraja. De acum înainte va trebui să vă bizuiţi numai pe voi şi pe forţa sau slăbiciunea pasiunii voastre. Liniştiţi-vă, aşadar!”