Omul - fiinta morala

Omul este o fiinţă morală în măsura în care respectă un set de reguli de comportare, impuse de normalitatea în viaţa de familie şi în cea de societate (de observat că însuşi cuvântul „normal” derivă din normă sau regulă, adică din ceva convenţional). Fără existenţa lor viaţa în colectivitate ar fi imposibilă. Totuşi, norma este mai mult decât o regulă, deoarece presupune imperativul legii, în vreme ce regula este mai îngăduitoare în cazul unor abateri minore. Conţinutul moralei oscilează între norme şi reguli, între instanţă şi opinia publică.
Pentru a se impune respectarea normelor şi regulilor morale în societăţile primitive, conducătorii comunităţilor au recurs la identificarea lor cu voinţa şi porunca divinităţilor în care credeau şi la care se închinau. Doar înzestrate cu girul divinităţii aceste norme şi reguli puteau înfrâna porniri instinctuale puternice şi puteau tempera frustrările abţinerii de la plăcerile satisfacerii acestor porniri.
Marii creatori de religii au fost în primul rând mari creatori de doctrine morale, pe care au căutat să le impună deodată cu dogmatica religioasă. Am putea spune chiar că doctrina morală era consubstanţială dogmei. Creatorii lor au preluat, în general, norme preexistente care nu erau totdeauna bine consolidate, şi au introdus norme noi, vizând un proiect de societate cu un anumit profil moral. Dar despre manopera lor voi reveni ulterior.
Freud a explicat apariţia moralei prin aceea că la început omul a tins să dea frâu instinctelor, neavând nici un sabot de frână. La fel se comportă şi copiii: „în mod instinctiv, asemenea animalelor, faptul fiind explicabil numai prin ereditatea filogenetică. Reîntoarcerea celor refulate are loc treptat… sub influenţa tuturor schimbărilor intervenite în condiţiile de viaţă” . În primii cinci ani de viaţă se produc aceste schimbări, de aceea: „experienţele primilor cinci ani de viaţă exercită o influenţă decisivă asupra existenţei noastre, căreia în van i se împotrivesc evenimentele de mai târziu” . Familia duce o adevărată luptă pentru domolirea acestor impulsuri şi reprimarea unor porniri instinctuale puternice, prin introducerea unor tabu-uri verbalizate, cât şi prin pedepse şi recompense. Astfel, copilul învaţă „ce este bine” şi „ce nu este bine”, ce „trebuie” şi ce „nu trebuie”, atât prin metoda folosită la dresajul animalelor, cât şi prin explicaţii logice, pe măsura capacităţilor raţionale în dezvoltare ale copilului . Interiorizarea lor ca norme conştiente depinde atât de capacităţile educative ale părinţilor, cât şi de rezistenţa opozivă a copilului, în care temperamentul său are un rol hotărâtor.
Rezultatul final este autocontrolul sever la care se supune omul în comportamentul său social. Acesta are trei „instanţe”: Sinele, Eul şi Supra-Eul. În accepţia morală Sinele cuprinde, după Freud, totalitatea pornirilor libidinale din inconştient, comune tuturor indivizilor. El cuprinde energia instinctivă, libidoul sexual şi principiul plăcerii, amorale şi ilogice. Eul este un produs de contact, rezultat al organizării vieţii sufleteşti în raport cu normele morale şi sociale. Eul este „reprezentantul lumii din afară, adică mandatarul ei”; în fapt: „E format, în cea mai mare parte, din identificările care succed diferitele fixări erotice neizbutite, neadmise de lumea din afară şi care, tocmai de aceea, au trebuit să fie părăsite. O parte din el e conştientă, iar cealaltă inconştientă”. Refulările pornesc din el, iar sublimarea are loc de obicei prin intermediul său. Este strâmtorat între pornirile libidinale din Sine, lumea externă şi severitatea Supra-Eului. După Freud, Eul pândeşte momentul favorabil pentru realizarea pornirilor libidinale, în aşa fel încât exigenţele lumii exterioare să nu fie bruscate. În mod normal, trebuie să pună de acord pornirile libidinale cu exigenţele lumii. Supra-Eul se dezvoltă din Eu, mai precis din Eul preconştient sădit de mamă. Supra-Eul este în cea mai mare parte inconştient, independent şi inaccesibil în raport cu Eul. „Funcţiunea sa principală este critica pe care el o exercită faţă de Eu, pe care-l găseşte prea binevoitor cu Sinele, duşmanul său de moarte” ; lucrează în felul unui imperativ categoric. La maturitate este influenţabil din partea Eului. Sinele şi Supra-Eul se absorb în Eu în proporţie de 80-90%.
Supra-Eul este un cenzor al Eului, care-l face să se ruşineze uneori pentru concesiile făcute Sinelui. Între cele trei „instanţe” se duce o acută luptă interioară, iar individul este „mustrat de propria sa conştiinţă”. Sentimentul de ruşine interioară are darul de a-l readuce pe om pe făgaşul normalităţii. După ce, cu ajutorul lui Freud, am aflat mecanismul interiorizării normelor morale şi al întăririi sale în cazul unor „defecţiuni”, vom face un scurt excurs prin evoluţia istorică a normelor morale, pornind de la comuna primitivă. Acestea au putut fi cunoscute la populaţiile rămase în urmă, studiate de specialiştii etnologi, care-şi spun în Occident „antropologi” (la noi, aceştia studiază evoluţia biologică a omului). Tot Freud ne va „călăuzi” şi de data aceasta. El se referă la negrii australoizi, populaţia primitivă cea mai înapoiată descoperită până atunci de „antropologi”. Chiar şi la aceasta se manifestau interdicţii şi anume cea a raporturilor sexuale incestuoase şi aceea a uciderii animalului adoptat ca totem. Apartenenţa la totem era pe deasupra apartenenţei la trib sau a apartenenţei de sânge. La unele grupuri exista sistemul căsătoriei pe grup, dar la altele a cedat locul căsătoriei de grup. Nu mai insistăm asupra organizării populaţiilor „relicte” din punct de vedere etnologic, acestea făcând obiectul a nenumărate cărţi, la „modă” de multă vreme. Freud a surprins, „inspirat” de amintita literatură, principalele interdicţii existente la aceste populaţii, dar încă aici nu se manifestă influenţa vreunui mare reformator moral şi religios.
Evreii sunt singurul popor din bazinul estic al Mediteranei ce îşi mai păstrează numele şi „substanţa” . Ei se cred, până azi, de peste 3000 de ani, poporul ales a lui Dumnezeu, pe o treaptă mai înaltă, superiori celorlalţi. „Omul Moise” a fost cel care „le-a accentuat încrederea în ei înşişi, asigurându-i că sunt poporul ales al lui Dumnezeu; le-a declarat că sunt de esenţă divină şi le-a impus datoria de a se ţine departe de ceilalţi”. Şi mai departe: „… cum ştim că în spatele lui Dumnezeu, care i-a ales pe evrei şi i-a eliberat din Egipt, stătea omul Moise, care a dus la îndeplinire fapta, din pretinsa poruncă a Domnului, ne încumetăm a afirma următoarele: un om a fost acela care i-a creat pe evrei, omul Moise”, ba chiar că a făcut din „indivizi şi din familii indiferente un popor, impunându-i acestui popor caracterul său definitoriu şi determinându-i destinul pentru milenii şi milenii” .
Moise a fost un Etnocrator deoarece: „impunătoarea imagine – model a tatălui trebuie să fi fost aceea care, în persoana lui Moise, a binevoit să-i asigure pe sărmanii truditori evrei că ei sunt copiii săi iubiţi” şi deoarece „marea majoritate a oamenilor simt nevoia unei autorităţi pe care s-o admire, căreia să i se supună” . Desigur că monoteismul instituit de Moise ar fi putut înregistra eşecul celui din Egipt: „Dar din masa poporului evreu s-au ridicat mereu oamenii care au împrospătat tradiţia care pălea, reînnoind poveţele lui Moise şi neavând odihnă până când cauza pierdută nu a fost din nou câştigată” . Moise nu a fost numai un Etnocreator, ci şi creatorul unei morale adiacente, cu aureolă mistică. El a impus „constrângerea de a se închina unui Dumnezeu invizibil” , încât „întreaga evoluţie caracteristică evreilor a fost declanşată de interzicerea de către Moise a adorării lui Dumnezeu într-o formă vizibilă” . El a mai impus circumciziunea, care „este substitutul simbolic al castrării, o pedeapsă pe care tatăl primordial o aplica fiilor săi cu mult timp în urmă, pe când se afla în deplinătatea puterii: oricine accepta acest simbol arăta că este gata să se supună voinţei tatălui, deşi o făcea cu preţul unui sacrificiu dureros” . Moise a impus multe alte reguli morale, inclusiv matrimoniale şi chiar alimentare, pretinse ca reprezentând voinţa divină. „Azime să mâncaţi şapte zile şi să nu se găsească la tine pâine dospită, nici aluat dospit în toate hotarele tale” (Ieşirea, 13,7): „Şapte zile să mănânci azime, iar în ziua a şaptea este sărbătoarea Domnului” (Ieşirea, 13,6); „De vei cumpăra rob evreu, el să-ţi lucreze şase ani, iar în anul al şaptelea să iasă, în dar” (Ieşirea, 21,2); „De va lovi cineva pe un om şi acela va muri, să fie dat morţii” (Ieşirea, 21,12); „Cel ce va bate pe tată sau mamă să fie omorât” (Ieşirea, 21,15) etc., etc.
Dar, mai ales, Moise este cunoscut ca cel ce a impus Decalogul, codul moral al celor 10 porunci, dintre care unele sunt pur religioase: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Ieşirea, 20,3), „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert” (Ieşirea, 20,7), altele se referă la viaţa în familie şi societate, la interdicţii: „Să nu ucizi!”, „Să nu fi desfrânat!”, „Să nu furi!” „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieşirea, 13-16) etc. Ele au fost însuşite, odată cu Vechiul Testament, şi de creştini şi mahomedani. Mahomed a fost şi el un Etnocrator şi un creator de religie la arabi, precum Moise la evrei.
Mahomed a fixat şi el ajunul, ca abţinere de la consumarea anumitor alimente în Sura II (a vacii), versetul 180, ca şi ajunul general în luna Ramadan, luna a noua la mahomedani, cea în care „s-a trimis Coranul ca îndreptar pentru oameni” (Sura II, versetul 181). Obligaţia pelerinajului la Mecca este prevăzută în Sura II, versetul 192, acesta fiind însoţit de trei zile de post pe drum şi şapte la întoarcere. „Nu luaţi ca soţii pe păgâne, până ce nu s-au făcut credincioase” (S.II, v. 220); „Cei ce voiesc să se despartă de muierile lor, să aştepte patru luni” (S.II, v. 226), iar „Muierile trebuie să aştepte până vor avea trei menstruări…” (S.II, v. 228); „Dacă sloboziţi muierile şi ele au împlinit timpul lor, nu le opriţi să ia bărbaţi, dacă s-au învoit după cuviinţă” (S.II, v. 232), reprezintă alte norme cu caracter de legi.
Mahomed a fost preocupat de instituirea unor reguli morale care să facă din triburile arabe un popor: „Şi ca să fie din voi un popor care cheamă la cele bune şi porunceşte ce este credincios şi opreşte ce este nedrept” (S.III, v. 100). Obiectivul lui Mahomed a fost, din acest punct de vedere, identic cu cel al lui Moise, doar că s-a referit la arabi, îmbinând dogmatica religioasă cu normele morale. A tins, ca şi Moise, să reglementeze prin Coran toate aspectele vieţii adepţilor săi, fiind în unele perioade mai mult un legislator. Profetul îi flatează pe adepţii doctrinei sale, adică prima generaţie de mahomedani, cu calificative de „popor ales”, confiscându-l de la evreii ce nu au acceptat-o: „Sunteţi cel mai bun popor care s-a născut între oameni” (S. III, v.106). Pentru „amanţii de ocazie” fixează o pedeapsă de 100 de bice (S. XXIV, v.2), interzice intrarea în casa cuiva fără a cere îngăduinţă şi a saluta (S. XXIV, v. 27), impune femeilor „să-şi plece privirile şi să nu-şi descopere frumuseţea şi să-şi pună văluri asupra sânilor (S. XXIV, v. 31). Un fapt care îi poate fi imputat a fost îndemnul la războiul sfânt islamic, djihad, pentru a impune, la nevoie cu forţa armelor, noua religie altor popoare. El a dat astfel ghes pornirilor războinice ale arabilor şi le-a fixat un obiectiv după unirea lor într-un stat islamic, sub propria sa conducere: „Luptaţi-vă împotriva celor ce nu cred în Dumnezeu şi în Ziua de apoi şi nu opresc ceea ce a oprit Dumnezeu şi trimisul Său… până ce nu dau tributul din mână şi sunt umiliţi” (S. IX, v. 29).
Iisus Hristos nu a fost doar întemeietorul unei noi religii, ci şi a unei noi morale. Pentru a nu leza sentimentele religioase ale evreilor, Hristos îşi ia o precauţie când afirmă în vestita Predică de pe munte: „nu am venit să stric Legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei, 5,17).
În amintita Predică, el propovăduieşte o nouă morală, una pacifistă, contrastând cu spiritul războinic atribuit de Moise lui Iehova-Savaot. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei, 5,9), „Cine scoate sabia, de sabie va pieri”, etc. În unele privinţe e mai drastic decât Moise şi tradiţia, accentuând vinovăţia şi pedeapsa pentru adulter (chiar făcut cu gândul, Matei, 5,28), pentru jurăminte prin invocarea numelui lui Dumnezeu şi a cerului (Matei, 5,33-36) etc. Imediat după aceea însă devine extrem de tolerant faţă de păcate pe care tradiţia le condamnă aspru.
Două versete vecine dovedesc două atitudini total diferite: „Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt” (Matei, 5,38-39). Talionul şi non-violenţa sunt atitudini morale diametral opuse. Un alt exemplu, cu versete alăturate, este edificator: „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău». Iar Eu vă zic vouă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei, 5,43-44). Hristos inaugurează un nou tip de relaţie socială, pornind de la relaţiile dintre el şi apostoli, dintre apostolii înşişi: „Dar Iisus, chemându-i la Sine, a spus: Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă. După cum şi Fiul Omului n-a venit să-L slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei, 20, 25-28). Dă un exemplu în acest sens, spălându-i pe picioare pe proprii săi ucenici. După răspândirea creştinismului, în cele trei secole de prigoană, creştinii au cunoscut acelaşi tip de relaţii între ei pe care Hristos l-a impus între apostoli (Interesantă este coincidenţa cuvintelor lui Hristos cu dictonul democraţiei moderne, după care nu cetăţeanul este în slujba funcţionarului, ci funcţionarul este în slujba cetăţeanului).
Al patrulea mare întemeietor de religie a fost Buda, pe numele său adevărat Sidarta Gautama, prinţ indian din secolul V î.Hr. Conform scripturii canonice budiste Mahavagga, Buda a devenit Iluminat în timpul unei meditaţii sub un smochin. Doctrina sa a fost definită chiar de el ca o „învăţătură adâncă, greu de înţeles, aducătoare de pace, înaltă, aflându-se dincolo de hotarele celor accesibile raţiunii, subtilă, de înţeles numai pentru înţelepţi” .
Ideile lui Buda Iluminatul au fost expuse în cele patru predici de la Benares, sistematizate apoi de patru concilii. Sub regele indian Aşoka, mort în 296 î.Hr., budismul a primit forma dogmatică definitivă.
Budismul, ca şi creştinismul şi mahomedanismul, nu este o religie absolut nouă (creştinismul şi mahomedanismul pornind de la mozaism). Budismul porneşte la brahmanism – care, la rândul său, a integrat religia vedică cu cea care se îmbină prin eforturile lui Nagarjuna, sub numele de mahayanism. Brahmanismul, pe care se altoieşte şi care este tulpina sa esenţială, are în centrul concepţiei sale ideea de Brahman: „unică în toată gândirea religioasă din istoria lumii”, însemnând absolutul impersonal, autoexistenţa pură şi ideea caracterului iluzoriu al Universului” .
Încă brahmanismul era o religie absolut originală, afirmând ciclicitatea distrugerilor şi renaşterilor, care pentru om sunt morţile şi reîncarnările. În virtutea legii morale brahmanice, numite Karma, omul se bucură de o răsplată postumă, de o mântuire finală, ce înseamnă dreptul de a se integra ca particulă individuală (Atman) în sufletul universal (Brahman). În budism, ea nu este identică cu viaţa veşnică în împărăţia lui Dumnezeu, promisă de creştinism şi mahomedanism, chiar dacă înseamnă că cei aleşi – şi numai ei – vor fi absorbiţi instantaneu de sufletul universal, Brahman, după ce trupul se va fi destrămat. Nu este identică cu viaţa pe „lumea cealaltă” în care cred creştinii şi mahomedanii, deoarece Buda a introdus ideea de Nirvana, adică de stingere în neant; ideea brahmanică, reductibilă până la urmă cu împărăţia lui Dumnezeu, fiind abandonată. Ideea nirvanică înseamnă stingere totală, pentru a scăpa de povara vieţilor succesive prin transmigraţia sufletului (samsara). După moarte, Buda a fost divinizat ca Zeu, ca mântuitor. Dar nu un mântuitor ca Hristos, spre viaţă, ci unul care promite stingerea!; atunci când în Nirvana se va stinge conştiinţa de sine a ultimei fiinţe se va curma definitiv iluzia lumii existente!
Teroarea dispariţiei definitive, care-i împinge la credinţă pe creştini şi mahomedani, este o speranţă la budişti. Spaima faţă de reîncarnările succesive, cu preluarea răspunderilor faţă de greşelile antecesorilor, suferinţele îndurate în fiecare viaţă, au generat dorinţa morţii ca dispariţie definitivă! Acestei dorinţe de neant, de dispariţie în Nimicul heideggerian, îi dă glas Eminescu în Rugăciunea unui dac. „Dacul” se roagă unui „Părinte” – se pare lui Brahma sau Buda – în versuri zguduitoare: „ Astfel, numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc / Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc. / Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, / Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec, / Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă / Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă”.
Această dorinţă de neant, totalmente opusă năzuinţei creştine ori mahomedane, nu este străină unei conştiinţe obosite şi chiar vlăguite de nonsens, angoasă ori o boală grea şi nevindecabilă. Ce norme morale putea propovădui părintele celei mai nihiliste religii? Deoarece devenirile umane (renaşterile) se reiau din impulsul dorinţei, iar existenţa înseamnă în toate etapele ei durere, trebuie suprimată dorinţa. Eliberarea de dorinţă se face numai pe cărarea cu opt răspântii: Dreapta Judecată, Dreapta Năzuinţă, Vorbirea Dreaptă, Dreapta Purtare, Efortul Drept, Grija Dreaptă, Extazul Drept şi Felul de viaţă Drept . Cultivarea acestor virtuţi e o datorie în budism, pentru a putea combate cele 10 „noduri”: amăgirea sufletului, îndoiala, dependenţa de faptele bune, senzualitatea, ura duşmănoasă, dragostea de viaţă pământească, dorinţa vieţii cereşti, trufia, tendinţa de a-ţi face singur dreptate; cele cinci piedici: pofta de avantaje lumeşti, corupţia, moleşirea minţii, aţâţarea sau neliniştea, mintea nehotărâtă şi cele patru otrăvuri (patimile trupeşti, împlinirea, amăgirea şi ignoranţa) .
Între „noduri” figurează şi două „rele” care la creştini, mahomedani şi mozaici ar figura ca evidente virtuţi, şi anume dependenţa de faptele bune şi dorinţa vieţii cereşti. Deoarece idealul budistului este Nirvana şi neantul, care sunt oricum sigure, cultivarea virtuţilor este un fel de „artă pentru artă”, deoarece nimeni nu ţine cont, în final, de ele. Cel mult ele nu încarcă „cazierul” unei încarnări în contul încarnării următoare, şi-l fereşte de posesorul temporar al sufletului de plata păcatelor posesorului anterior. Budismul a pierdut teren chiar în patria sa de origine, din cauza nihilismului său total şi lipsei de perspectivă pentru spiritele fără aspiraţii nirvanice. S-a ajuns la hinduism, un sistem religios ce îmbină brahmanismul cu budismul. Nirvana este amânată pentru sufletele integrate în Brahman până la presupusa dispariţie chiar a acestuia.