„Conceptul de existenţă – consideră doi autori români – este o idealizare maximă şi are, deci, numai o semnificaţie ideală. (…) Datorită generalităţii sale maxime, conceptul de existenţă desemnează toate obiectele, dar nici o proprietate a lor… Cu alte cuvinte, conceptul de existenţă este absolut nedeterminat, este abstracţia, idealizarea extremă în care existenţa este echivalentă cu propriul său concept. La aceasta s-a ajuns prin înlăturarea, suprimarea tuturor determinărilor obiective existente. De aceea, în conceptul de existenţă poate fi inclus orice; obiecte materiale, fenomene psihice, construcţii lingvistice, creaţii spirituale şi artistice, produsele tehnice, relaţiile sociale, plăsmuirile religioase ş.a.m.d., care au în comun doar «proprietatea» de a exista. Despre existenţă putem afirma doar enunţul logic, tautologic, existenţa există sau existenţa este existenţă, există ceea ce există şi nimic altceva”[1]. I se poate contrapune doar un concept vid de conţinut real, la rândul lui o abstracţie şi o idealizare maximă, şi anume Nimicul. Heidegger dezvoltă o adevărată teorie a Nimicului pentru a putea raporta la ceva Existenţa. Filozoful german reduce Existenţa la om, restul a ceea ce autorii citaţi numesc Existenţă fiind desemnat de el prin expresia fiinţare.
Nimicul ar fi „negarea totalităţii fiinţării, este ne-fiinţarea în chip absolut”[2]. Heidegger introduce termenul de Dasein, prin care atribuie omului şi conştiinţei sale un loc distinct în cadrul fiinţării, el fiind o fiinţare întrebătoare. În raport cu Nimicul, Eul resimte „Bucuria pe care o trezeşte în noi prezenţa, nu atât a persoanei ca atare, cât a Dasein-ului unui om pe care îl iubeşti”. El resimte bucuria de a constata că nu înfruntă singur Nimicul, ci cu alte Dasein-uri. Dar până la constatarea acestei solidarităţi: „… Nimicul inspiră teamă”, sau „Teama relevă Nimicul”, cei care ajung să fie cuprinşi de teama Nimicului suferă de „cutremurarea atotcuprinzătoare” a acestei „plutiri în care nu te poţi sprijini pe nimic”. Aceasta are loc doar într-o „dispoziţie afectivă în care «suntem» într-un fel sau altul, (şi care) ne face să ne simţim - atunci când ea ne cuprinde cu totul – în chiar mijlocul fiinţării în întregul ei”[3]. Avea dreptate Constantin Noica să aprecieze că problema ultimă a filozofiei în formularea indirectă a lui Heidegger este: „de ce există ceva în loc de nimic?”[4].
Frica heideggeriană de Nimic nu poate deveni „cutremurare atotcuprinzătoare” decât dacă Dasein-ul este ameninţat el însuşi cu „topirea” în acest Nimic prin moarte, ori prin pierderea oricărei speranţe în ajutorul dat de celelalte Dasein-uri. Shakespeare i-a dat glas prin celebra dilemă a lui Hamlet: A fi sau a nu fi.
Atunci când „tot ce este omeneşte posibil” nu este îndeajuns şi Dasein-ul simte că alunecă în Nimic prin dispariţie definitivă, presimţirea unui „Dasein” suprauman face „cutremurarea atotcuprinzătoare”, de care se teme şi Heidegger, să fie atenuată în bună măsură.
În limba română „fiinţarea” poate fi desemnată prin Ceva, iar Dasein-ul prin Cineva, primul termen putând fi „tradus” în filozofia materialistă prin formula „realitate obiectivă”, iar cel de-al doilea prin „realitate subiectivă”. Precara definiţie a Existenţei, limitată la o singură determinare certă, aceea de a exista, face dovada că orice noţiune care are sfera de generalitate a unui concept este cu atât mai săracă în aspecte particulare cu cât generalizarea este mai cuprinzătoare. Cum Existenţa cuprinde Totul, definirea ei nu mai cuprinde nimic decât propria sa consistenţă. Consistenţa defineşte mai bine Existenţa prin aceea că evită tautologia şi indică Ceva ce se manifestă Cumva. Relativismul cuprins în toţi aceşti termeni: Consistenţă, Ceva, Cumva, indică, în final, o Prezenţă, opusă unei absenţe absolute, adică Nimicului.
În filozofia marxistă nu a existat un concept expres de Existenţă, aceasta fiind considerată subînţeleasă ca un atribut al materiei. În schimb, Lenin a atribuit materiei atributul de obiectivitate, ca singurul care este propriu întregii existenţe. El definea materia ca realitate obiectivă, existentă independent de conştiinţă şi reflectată de aceasta. Definiţia leninistă introduce o falie între existenţă şi conştiinţă, oarecum asemănătoare cu cea heideggeriană între fiinţare şi Dasein. Faţă de definiţia dată de Lenin materiei, identificabilă cu ceea ce Heidegger numeşte Existenţă, Al. Valentin recunoaşte că Engels şi Lenin „nu au dat o definiţie sistematică formală a materiei, aşa cum se obişnuieşte în tratatele de filozofie speculativă”[5].
Pe de altă parte, obiectivitatea este acceptată de exegeţii marxişti ca cea mai generală caracteristică a materiei: „definiţia materiei ca realitate obiectivă… exprimă ceea ce este cel mai general în lucruri, în lumea infinită a obiectelor şi fenomenelor”[6]. În fapt, abstracţia de aspectele particulare şi căutarea maximei generalităţi se constată în ambele formulări. Într-una din ele aceasta este considerată Existenţa, faptul de a exista, iar în cealaltă realitatea independentă de conştiinţă, adică ceea ce Heidegger numea „fiinţare”.
În ambele definiţii, Existenţa sau Materia este considerată atotcuprinzătoare, doar că la Engels şi Lenin fenomenul subiectiv se reduce la conştiinţa (umană). Pentru a evita orice identificare a conştiinţei cu altceva decât subiectivul uman, adică cu conştiinţa umană, Engels şi Lenin au făcut din ea un punct de reper pentru detaşarea restului realităţii, tot ceea ce este în afara ei fiind datul obiectiv. Până la urmă şi această conştiinţă sau acest subiectiv uman sunt asimilate obiectivului existenţial, atât prin baza lor fiziologică materială, cât şi prin faptul că există nu din propria lor determinare.
În ultimele decenii, imaginea Universului şi a materiei în oglinda cunoaşterii a suferit mutaţii esenţiale ca urmare a descoperirilor din fizica atomică şi din cea cuantică, din astronomie şi astrofizică.
O serie de adevăruri considerate axiomatice s-au dovedit a nu fi general valabile, adică universale. Infinitatea în spaţiu şi timp a Universului, ce părea firească, nu mai este acceptată. Fie că se acceptă un Univers infinit în timp dar finit în spaţiu, fie unul limitat în timp dar nelimitat în spaţiu, fie mărginit în amândouă. Materia era considerată organic legată de spaţiu şi timp; de câteva decenii se acceptă ideea că există substanţă în afara spaţiului şi timpului. O serie de proprietăţi ale materiei s-au dovedit doar aspecte particulare şi nu generale, iar unele legi considerate generale şi-au pierdut „generalitatea”.
Masa inerţială s-a dovedit crescătoare pe măsura creşterii vitezei, pentru a deveni teoretic infinită la viteza luminii. Masa ca substanţialitate se poate transforma în energie după celebra formulă einsteiniană, iar radiaţia se poate „metamorfoza” în materie.
După 1905, lumea ştiinţifică a intrat într-o lume a relativismului, iar după 1925 într-una a relaţiilor de incertitudine şi a indeterminismului. Aceasta pune la îndoială însăşi… Existenţa, aşa cum o percepem noi. Fenomenele cuantice sunt doar realităţi potenţiale, ce se referă la particule virtuale[7], a căror poziţii stau sub semnul incertitudinii. Sub acelaşi semn stau variabila impulsului, frecvenţa impulsului şi a oscilaţiei de undă a fotonului, etc.
Alfred Kastler merge chiar mai departe când afirmă că: „un corpuscul – microfizic – foton, electron, neutron, proton, atom sau moleculă – nu posedă proprietatea pe care o putem numi „existenţă permanentă”[8]. Dacă nici atomul şi nici molecula, componenţii lumii materiale, nu au o existenţă permanentă, dubii planează asupra existenţei însăşi.
Cecil Folescu porneşte de la constatarea experimentală că „fizica cuantică permite particulelor materiale să intre în existenţă din nimic” şi se întreabă „n-ar putea ea (fizica cuantică, n.n.) să permită spaţiului să intre şi el în existenţă tot din «nimic»? Şi dacă da, nu s-ar putea ca apariţia spontană a Universului de acum circa 15 miliarde de ani să fie tocmai o astfel de surpriză?”[9]. Cecil Folescu are în vedere teoria materiei generatoare, materiei – sursă, materiei profunde.
Aceasta aparţine fizicianului Mihail Drăgănescu, care afirmă existenţa unei Materii Profunde ca ultimă realitate, ce nu provine din altceva şi nu are un moment de naştere, fiind în netimp. Mai mult, ea ar genera Universul, ca şi spaţiul şi timpul. Materia Profundă Necreată ar produce Universul dintr-o existenţă paralelă cu acesta şi i-ar determina evoluţia prin informateria cu care Materia Profundă înzestrează substanţa Universului[10].
Indeterminismul din fizică a pus într-o mare dificultate determinismul afirmat în filozofie şi în a cărui conţinut „intră” legitatea, cauza şi efectul, categoriile filozofice. Folescu crede că indeterminarea nu este absolută, cauzalitatea nu este complet absentă în domeniul cuantic, dar este nesigură şi ambiguă. Legitatea şi informateria se „confruntă” pentru a explica devenirea universală. Dacă una există la modul absolut, ea o exclude pe cealaltă, dacă ele coexistă trebuie să aibă o relaţie de subsumare sau subordonare. Informateria presupune o programare, adică o finalitate de etapă sau de profunzime, pe care determinismul materialist o nominalizează prin categoria filozofică de necesitate. Legitatea „pură” refuză însă o programare cu un final premeditat, deoarece prin jocul întâmplării acesta este obstrucţionat. Asupra acestor aspecte vom reveni.
O lege a fizicii, mai precis a termodinamicii, cea a conservării, şi care aspiră la înfierea ei de către filozofie ca o lege universală, a primit şi ea o grea lovitură. Nu atât conservarea cantităţii de energie, cât reversibilitatea ei. Degenerarea tuturor formelor de energie în energie termică şi disiparea acesteia prin răcire, imposibilă de oprit la scară macro, a dat naştere teoriei morţii termice a Universului.
Nu numai că aceasta presupune un început al Universului, dar „dictează” şi un sfârşit al său, dând gir concepţiei religioase despre Geneza şi Sfârşitul lumii. Acestor continue seisme filozofia materialistă li s-a adaptat prin continue cedări de la ideile sale sacrosante de pe vremea iluminismului francez, iar apoi a marxismului german. Interesante consideraţii despre Existenţă făcea Baruch Spinoza în Tratatul despre îndreptarea intelectului şi despre calea cea mai bună care duce la adevărata cunoaştere a lucrurilor, în urmă cu 350 de ani. Spinoza este tranşant „de îndată ce ştiu că exist, nu pot să-mi închipui că exist sau că nu exist” şi adaugă în subsolul paginii „Întrucât lucrul,…, se vădeşte de la sine…”, în vreme ce o „himeră… se opune existenţei”[11]. El ştie, de asemenea, ceea ce arătam anterior cu privire la conceptul de Existenţă: „cu cât existenţa este concepută mai general, cu atât, de asemenea, este concepută mai confuz, şi cu atât mai uşor ea poate fi atribuită… oricărui lucru; dimpotrivă, când este concepută mai particular, atunci o cunoaştem mai clar şi o atribuim mai anevoie în mod fictiv altui lucru decât lucrul însuşi…” (idem, p. 25-26). Eul se concepe greu ca parte a Existenţei; după Spinoza aceasta este aproape imposibil: „Sufletul poate simţi şi percepe în multe chipuri, nu însă să se perceapă pe sine…” (idem, p. 28); şi Heidegger face deosebirea dintre Existenţă (Eul, sufletul după expresia de mai sus a lui Spinoza) şi fiinţare. Cunoaşterea pozitivă se reduce la lucruri existente, şi nu la ficţiuni: „Orice cunoştinţă are ca obiect sau un lucru considerat ca existent sau numai esenţa lui…” (idem, p. 24). Existenţa este certă după argumentul lui Descartes, cunoscut de Spinoza: „Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist”.
[1] Tiberiu Nicola, Ion Ceapraz, op.cit., p. 29.
[2] Martin Heidegger, op. cit., p. 37.
[3] Idem, p. 40-41.
[4] Constantin Noica, op.cit., p. 25.
[5] Cf. Materialism dialectic, p. 139.
[6] Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, p. 448.
[7] Fizică cuantică, Cursul de fizică Berkeley, vol. IV, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 237 şi urm.
[8] Alfred Kastler, op. cit., p. 126.
[9] Cecil Folescu, Ce este universul, Editura Albatros, Bucureşti, 1988, p. 359 şi p. 358.
[10] Mihai Drăgănescu, Informaţia materiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1990, p. 21, p. 20.
[11] Spinoza, Tratatul despre îndreptarea intelectului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 24-25 (trimiterile ulterioare în text, cu indicarea paginii).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu