Homo faber

Friedrich Engels a născocit „pastila” de mare concentrare intelectuală: „Munca l-a făcut pe om”, ce trebuia să fie în acelaşi timp o explicaţie pe linia teoriei evoluţioniste darwiniste, dar şi o demistificare a genezei omului prin actul de creaţie divină. Engels a legat antropogeneza de un act social şi individual indispensabil pentru supravieţuire, constând din totalitatea activităţilor desfăşurate pentru procurarea şi producerea celor necesare traiului de zi cu zi. Doar la om ele alcătuiesc ceea ce numim muncă, adică un efort conştient bazat pe gândire şi un finalism, sub forma materializării unui proiect.
„Factorul muncă” explică destul de logic şi relaţia dintre muncă şi gândire, privite ca două aspecte ce se dezvoltă în paralel şi intercondiţionat, avându-şi geneza una în alta. În activităţile de muncă gândirea este solicitată să dea soluţii, adică să se depăşească pe sine, iar odată cu aceasta însăşi motricitatea productivă se îmbogăţeşte şi perfecţionează. Atât munca, cât şi gândirea pot progresa, numai deoarece evoluţia omului a creat premizele apariţiei şi dezvoltării lor, inclusiv prin apariţia limbajului. În ceea ce priveşte capacitatea de muncă, s-a constatat că: „în comportamentul operaţional al omului pot fi identificate trei planuri: primul este un plan profund, care se referă la comportamente automate direct legate de natura sa biologică” .
„Al doilea plan este cel al comportamentului maşinal care se referă la secvenţele operaţionale dobândite de experienţă, înscrise simultan în comportamentul gestic şi limbaj, dar desfăşurându-se într-o penumbră care nu este totuşi automatism, deoarece orice întrerupere accidentală în desfăşurarea procesului operaţional face să intervină confruntarea la nivelul simbolurilor limbajului şi să treacă la planul al treilea. Acesta din urmă este cel al comportamentului lucid, asupra căruia intervine în mod hotărâtor limbajul, conducând fie la repararea unei rupturi accidentale în desfăşurarea acţiunii, fie la crearea unor secvenţe operaţionale noi” . În legătură cu acest din urmă aspect: „este de neimaginat un comportament operaţional ce ar necesita o luciditate constantă sau un comportament totalmente condiţionat unde intervenţia lucidităţii ar fi nulă, deoarece… s-ar ajunge la reinventarea gestului celui mai mărunt”, iar al doilea: „ar corespunde unui creier complet precondiţionat şi prin urmare inuman. Aşa cum este alcătuit, creierul omenesc îşi alienează o parte din disponibilitate prin elaborarea programelor elementare care îi asigură libertatea comportamentului” . Această alienare înseamnă o economie de efort şi se realizează prin comportamentul maşinal: „Secvenţele operaţionale maşinale constituie baza comportamentului individual, iar la om el reprezintă elementul esenţial supravieţuirii. El se substituie „instinctului” în condiţii omeneşti propriu-zise…” .
Economia de efort provine în întregime din funcţionalitatea aparatului său nervos: „Faptul că ultima achiziţie a omului este creierul său actual apare mult mai bine la studierea gestului tehnic decât oriunde altundeva, căci ceea ce produce rezultatul tehnic nu presupune în dispozitivul osteomuscular prezenţa unui element nou faţă de maimuţele superioare: totul ţine de aparatul nervos” . Psihosociologia formării deprinderilor de muncă arată că practicarea unei ocupaţii presupune un set specific de deprinderi operaţionale în fiecare caz în parte. Ele se formează printr-o practică productivă, numită iniţiere la populaţiile primitive, adică într-un cadru social. Învăţarea lor este asistată, monitorizată şi îndrumată de un cunoscător (instructor), care le explică raţiunile şi le exersează demonstrativ în faţa ucenicului. Imitaţia are un rol important în însuşirea lor, presupunând atenţie, spirit de observaţie şi exerciţii repetate şi perseverente.
Agilitatea şi îndemânarea sunt hotărâtoare în însuşirea deprinderilor de muncă şi scurtează durata calificării. Acestea sunt, în fapt, stereotipuri dinamice ce se fixează şi devin automatisme. (Aici funcţionează ceea ce se numeşte gândirea concretă, ce nu se află în relaţie directă cu gândirea abstractă; oamenii inteligenţi pot fi neîndemânatici, în vreme ce alţii mai puţin dotaţi, dar agili, pot fi mai „deştepţi” în munca fizică).
Pe măsura formării stereotipurilor dinamice, cu un efort supradimensionat dar în continuă scădere, cantitatea de muncă depusă se apropie de cea a „instructorului” în realizarea unui produs sau a unei operaţiuni. „Subiectul în acţiune îşi orientează cea mai mare parte a activităţii cu ajutorul unor serii de programe pe care educaţia le înscrie în memoria sa motorie. El derulează aceste secvenţe într-o stare în care conştiinţa lucidă intervine în ordonarea verigilor componente. Mai exact spus, luciditatea urmează o curbă sinusoidală ale cărei părţi concave corespund secvenţelor maşinale, în timp ce vârfurile marchează adaptările secvenţelor la circumstanţele acţiunii”, acestea din urmă constituind: „reacţia la situaţii accidentale, adică redresarea procesului operaţional prin ajustarea secvenţelor adecvate” .
Economia de efort rezultă din faptul că: „În practicile operaţionale cele mai curente,…, numeroase acţiuni sunt întreprinse într-o stare de conştiinţă crepusculară” ; fără a se ajunge la un automatism complet.
Organismul se apără de un efort excesiv printr-o inhibiţie de protecţie constând din decuplări temporare a factorului raţional şi din reducerea acuităţii atenţiei (lucidităţii) ce îi asigură economii însemnate de energie psihică.
Aceste cedări în faţa oboselii nu sunt periculoase dacă deprinderile de muncă au fost însuşite perfect, la nevoie revenirea din letargie fiind instantanee. Un lucrător bine calificat produce constant, atât în momentele de încordare voluntară impuse de o situaţie, cât şi în cele de decuplare relativă, în care trece… pe automatisme! Cantitatea de produse realizate prin automatisme conţine aceeaşi valoare de întrebuinţare provenite din munca vie şi, deci, aceeaşi valoare ca cea produsă în timpii de conectare voluntară.
Mâinile lucrează cu aceeaşi eficienţă în ambele cazuri, ceea ce explică constatarea lui Marx privind proprietatea forţei de muncă „de a fi o sursă de valoare; şi anume de mai multă valoare decât posedă ea însăşi” (Capitalul, vol. I), pe care o enunţă, dar nu o explică. Dacă în momentele de „deconectare” nu ar surveni o economie de efort, forţa de muncă nu ar putea produce valori mai mari decât propria sa valoare; surplusul de valoare constând din diferenţa de efort dintre starea de conectare normală şi starea de relativă deconectare ce survine în mod real pe o lungă perioadă a timpului de muncă. Societatea validează şi efortul neefectuat, deoarece el s-a materializat pe seama automatismelor manuale.
Capacitatea forţei de muncă de a produce o valoare mai mare decât posedă ea însăşi, după expresia lui Marx, provine însă şi de investiţia de inteligenţă în mijloacele productive, pe care o vom numi valoare de concepţie (V.C.). Încă Aristotel constata, acum 2.300 de ani: „cunoaşterea şi priceperea sunt mai mult apanajul ştiinţei decât al experienţei şi socotim mai învăţaţi pe oamenii de ştiinţă decât pe oamenii cu practică, întrucât ştiinţa e în funcţie de cunoaştere, pentru că cei dintâi cunosc cauza, iar cei din urmă nu. Aceştia constată lucrurile dar nu-şi dau seama de pricina lor; cei dintâi însă cunosc cauza şi rostul lor. De aceea, în orice întreprindere, socotim mai vrednici de stimă, mai învăţaţi şi mai pricepuţi pe cei însărcinaţi cu conducerea lucrărilor decât pe simpli lucrători manuali, pentru că cei dintâi cunosc pricinile lucrărilor ce le săvârşesc, pe când muncitorii, …, execută, dar nu ştiu ce fac…; conducătorii de întreprinderi sunt mai învăţaţi nu pentru că exercită o activitate practică, ci pentru că stăpânesc teoria şi cunosc cauzele” .
Dacă vom înlocui pe „conducătorii de întreprindere” cu tehnicienii şi inginerii din epoca modernă, dar mai ales cu proiectanţii şi inventatorii, vom face translaţia direct din antichitate în epoca modernă. Economistul american Peter Drucker se referă la deplasarea centrului de greutate al genezei valorii produselor din hala industrială în laboratorul de cercetare şi staţia pilot de realizare a prototipului.
Investiţia de inteligenţă în aceste „sectoare preparative” schimbă radical proporţia dintre valoarea datorată muncitorilor operatori şi valoarea acestei investiţii, în favoarea acesteia. „Cunoaşterea a devenit deja industria primară, industria care asigură resursele centrale şi esenţiale ale producţiei” , arată Drucker.
V.C. se materializează printr-o gamă de acţionări ce nu sunt înţelese pe deplin de muncitorii operatori. V.C. acţionează la parametrii proiectaţi datorită unui factor exterior mijlocului de muncă – muncitorul operator – care nu o înţelege decât parţial şi doar intuitiv, ceea ce generează caracterul empiric al acţionărilor. El realizează o valoare mai mare decât contribuţia sa fizică şi intelectuală, deoarece forţa sa de muncă produce la nivelul tehnologiei cu care operează, adică a inteligenţei implementată prin activitatea de cercetare – proiectare. Mijlocul de muncă produce la propriul său nivel şi nu la cel al lucrătorului, ca şi cum acesta ar fi complet asimilat intelectual de manipulatorul său. În realitate, mijlocul de muncă este mai inteligent decât manipulatorul său. Diferenţa dintre valoarea efectiv realizată şi cea datorată manoperei muncitorului operator – la capitolul valoare realizată prin munca vie – se datorează V.C. induse în utilaj şi care îi este atribuită numai deoarece mijlocul de muncă nu poate funcţiona fără o oarecare supraveghere şi deoarece timpul de funcţionare al utilajului coincide cu cel de supraveghere din partea muncitorului operator. Producţia datorată inteligenţei mijlocului de muncă este validată în preţul de vânzare ca o componentă a manoperei operatorii şi îi este plătită muncitorului, cu toate că nu i se datorează. Marx condamna pe „maistrul vândut” patronului, care justifica salariile plătite muncitorilor prin munca de „calitate foarte redusă” care se cerea acestora la maşinile productive şi care putea fi învăţată de orice argat de la ţară în şase luni. Recunoaşte, totuşi, că muncitorii n-au nevoie de nici o pregătire intelectuală , dar nu şi faptul că utilajele presupun o asemenea pregătire la nivelul concepţiei.
Sursele de economisire a efortului în muncă sunt, deci, valoarea de concepţie cuprinsă în mijlocul de muncă şi stereotipurile dinamice ce stau la baza manipulărilor maşinale. Chestiunea de principiu „ridicată” la Capitalul lui Marx este cea a „exploatării” muncii, ca sursă a inegalităţii sociale. Este clar că la un moment dat omul a ajuns să producă mai mult decât strictul necesar pentru supravieţuire, adică un plusprodus. Dacă producătorul lucrează cu propriul mijloc de muncă, acest plusprodus îi revine. Dacă anterior el şi-a pierdut mijlocul de muncă şi este nevoit să lucreze cu mijlocul de muncă al unui proprietar (patron) la care s-a angajat, patronul îl va retribui cu preţul de piaţă al forţei de muncă, adică cu salariul şi îşi va însuşi plusprodusul. Cu cât va avea mai mulţi angajaţi, patronul va acumula mai multe plusprodusuri şi se va îmbogăţi pe seama muncii salariaţilor săi. Munca sa organizatorică şi de afaceri nu pare a justifica cuantumul acestor venituri, ce nu îşi au geneza în propriul efort decât în mică măsură, provenind din V.C. şi din plusprodusul realizat pe seama muncitorilor.

Niciun comentariu: