Homo Sapiens

1. Vechiul Testament explică dezavuarea perechii originare (Adam şi Eva) şi alungarea ei din Eden prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu de a nu mânca din roadele unui anumit pom din mijlocul grădinii raiului. Despre acesta Eva ştia că dă un rod „bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă” (Geneza, 3,6), iar Diavolul (şarpele) că gustarea acestui rod îi va face să deschidă ochii „şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza, 3,5).
Textul revelat al Genezei vorbeşte de doi pomi „… pomul vieţii în mijlocul grădinii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Geneza, 2,9), dar nu cel dintâi era obiectul interdicţiei, ci cel de-al doilea. „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească. Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci…” (Geneza, 2,15-17).
„Păcatul originar” se leagă de încălcarea interdicţiei divine, „pomul cunoaşterii binelui şi răului”. A-l identifica prin trunchiere cu „pomul cunoaşterii” fără altă precizare înseamnă a falsifica sensul expresiei, de la un înţeles moral la unul general gnoseologic.
Interpretarea aceasta preface divinitatea într-un duşman al cunoaşterii independente şi aprofundate a lumii de către om, într-un adversar al însăşi cunoaşterii. „Cunoştinţa binelui şi răului” nu poate avea decât o accepţie morală prin însăşi sferele celor doi termeni. Citind cu atenţie textul biblic, aflăm că cel puţin încă un motiv a stat la baza alungării din rai. „Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedecăm, dar cum, ca nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci” (Geneza, 3,22). Acesta nu făcuse obiectul interdicţiei şi ar fi putut să asigure nemurirea omului, sau cel puţin a perechii originare, dar instabilitatea firii omeneşti l-a determinat pe Creator să-i refuze omului nemurirea.
2. Cuvântul şi limbajul stau la baza gândirii, a elaborării şi exprimării ei. Legătura dintre limbaj şi gândire este atât de strânsă încât omul nu poate gândi în afara limbajului. Gândirea se exprimă prin limbajul natural, întrucât fiecare cuvânt este o abstracţie şi o generalizare. O abstracţie, deoarece cuvântul omite aspectele secundare şi o generalizare, deoarece ţine cont numai de notele comune, generale ale realităţii pe care o desemnează. Cuvintele, ca semne lingvistice, se caracterizează în acelaşi timp prin absoluta independenţă a semnificatului de semnificat, fiind pur convenţionale . Expresia lor sonoră este diferită de la o limbă la alta pentru exprimarea aceleiaşi realităţi, ceea ce dovedeşte că aceasta nu are nici o legătură cu obiectele sau acţiunile desemnate.
Vorbirea este o achiziţie naturală şi socială, pe un fond de disponibilitate biologică şi psihofiziologică. A fost precedată de sisteme sonore nearticulate, prezente şi la animale, cu caracter de avertizare, de semnalare a prezenţei sau de transmitere a unor „dorinţe” ori avertismente.
În orice limbă, cuvintele, ca semne, trebuie să se supună conectivităţii. „O mulţime de semne nu se pot constitui într-o limbă dacă nu intervin combinaţii repetabile între semne şi dacă producerea acestora nu poate fi descrisă de un număr de reguli. Din această perspectivă, orice limbă poate fi privită ca un dispozitiv de producere a noi semne şi expresii dintr-un număr de semne iniţiale date. Instrumentul prin care realizăm aceste noi produse este mulţimea regulilor gramaticale”. Cuvintele, ca extensie şi bogăţie semantică, au şi o altă trăsătură, istoricitatea, acestea fiind „direct proporţionale cu amploarea şi cu diversitatea creaţiei materiale şi spirituale a populaţiei care a vorbit-o de-a lungul veacurilor şi o vorbeşte şi în prezent”. În ceea ce priveşte îmbogăţirea limbii, „O colectivitate umană introduce sau propune noi termeni… numai în măsura în care aceştia au devenit necesari pentru distingerea unor obiecte, persoane, proprietăţi, evenimente, lucruri, unelte, instituţii şi relaţii sociale, stări psihice sau idei chemate la viaţă de activitatea practică productivă, sau de complicarea relaţiilor dintre indivizi”.
Limba este la fel de importantă ca şi unealta, deoarece a permis apariţia gândirii şi pentru că „unealta şi limba au mediat trecerea de la istoria naturală la civilizaţie”.
Logica internă a limbii, numită gramatică, este consubstanţială logicii sale externe, adică operaţiilor gândirii. În evoluţia istorică a acestora din urmă, anumite cuvinte sau expresii s-au detaşat prin conţinutul lor semantic mai bogat. Dacă prin „termen” înţelegem „un element primar de structură” folosit într-un enunţ, cu un slab coeficient de abstractizare şi generalizare, prin „noţiune” se desemnează un cuvânt ce surprinde „caracteristici necesare şi generale ale unei clase de obiecte”, cu un conţinut şi o sferă de cuprindere proprii; noţiunile cu un conţinut esenţial şi general se numesc concepte, de la „conceptum = cugetat, gândit”, ce cuprind rezultatele cele mai înalte ale abstractizării, ca materie, spaţiu, timp ş.a. Categoriile sunt noţiunile de genul suprem, adică având un grad suprem de generalitate , fiind folosite în filozofie.
Inteligenţa raţională, precedată de gândirea concretă constând din triada încercare – eroare – reuşită, operează cu cuvinte şi idei . Trecerea de la cunoaşterea empirică la cea raţională prin cuvânt se face prin comparaţia singularelor sub aspectul asemănărilor şi deosebirilor, prin analiză şi sinteză, ce stabilesc rostul părţilor în întreg şi al întregului în lume prin stabilirea legăturii dintre precedent şi consecvent, adică a cauzei şi efectului.
Comparaţia de la specie la singular duce la raţionamentul deductiv, iar cea de la singular la specie la raţionamentul inductiv. Analiza şi sinteza operează deja cu principiul interconexiunii, analiza prin judecata întregului prin părţile sale, iar sinteza prin universalizări. Cele două procedee de gândire, surprinzând interconexiuni, duc la descoperirea de legi, de legături între cauză şi efect, în vreme ce comparaţia permite doar clasificări. Acestea din urmă au dominat ştiinţele antice şi medievale în vreme ce descoperirea legităţilor a caracterizat ştiinţele moderne; desigur că ele au o mai mare valoare de adevăr .
Multe clasificări conţin in nuce premizele descoperirii unor legi, deoarece asemănările îşi au adesea explicaţia în relaţii cauzale comune. Înainte de toate, „Raporturile dintre idei stau sub imperiul judecăţii. Inteligenţa este mai presus de orice, puterea de judecată a problemelor noi din viaţă” . Silogismul este un procedeu de gândire deosebit de fertil în descoperirea unor noi adevăruri. El pleacă de la conexiunile dintre două propoziţii logice, din care rezultă a treia propoziţie logică. O propoziţie este logică dacă constată corect o realitate şi este desemnată ca o propoziţie de ordinul întâi. Dacă o propoziţie porneşte nemijlocit de la propoziţia de ordinul întâi este deja o propoziţie de ordinul doi etc. Din două adevăruri rezultă al treilea etc. Se ajunge la un şir de propoziţii logice din ce în ce mai complicate, pornind de la un stoc de propoziţii logice iniţiale şi se pot enunţa noi definiţii şi legi. Silogismul este un generator de adevăruri derivate, ce nu rezultă explicit dintr-o singură propoziţie logică. Acest fapt este deosebit de evident în demonstraţia matematică, unde o teoremă sau o formulă deja demonstrată serveşte ca propoziţie primă, ca şi o axiomă de altfel. Printr-un lanţ logic de la o propoziţie la alta se ajunge la un nou adevăr, la o nouă formulă. În cărţile de matematică şi de fizică modernă, aceste înlănţuiri de formule constituie deliciul cunoscătorilor şi groaza neofiţilor.
Logica silogistică a lui Aristotel a dat naştere logicii matematice moderne. Ansamblul cunoaşterii, mereu în extensiune, este format din totalitatea a ceea ce numim generic cunoştinţe.
Grupate pe discipline ştiinţifice, ele cuprind constatări, reieşite din experienţa zilnică ori de laborator, explicaţii şi enunţuri de adevăruri şi legi. Până unde poate merge cunoaşterea?
Immanuel Kant acreditează, în Critica raţiunii pure (1781), ideea incapacităţii puterii de judecată de a depăşi limitele ce îi sunt impuse de structura apriori a spiritului uman. Acesta nu poate atinge absolutul, acest lucru fiindu-i refuzat. Spre deosebire de Kant, Hegel crede că „Esenţa închisă sub lacăt a Universului nu are cu sine puterea care să poate opune rezistenţă curajului cunoaşterii; ea este nevoită să se deschidă în faţa lui şi să-i îngăduie să se bucure de ele” . Lucian Blaga optează pentru punctul de vedere kantian şi nu pentru cel hegelian privind limitele cunoaşterii. El nu se amăgeşte cu ancorarea gândului în absolut precum Fichte, Schelling, Hegel ş.a., ce au croit metafizici considerate „surogate ale revelaţiei divine!” (iată o definiţie de mare concentraţie!). Nu este însă suficient de consecvent deoarece în sistemul său filozofic apar o serie de termeni şi sintagme cu iz metafizic ca: Marele Anonim, cenzura transcedentală etc.
Ca pantocrator, zicem noi, Marele Anonim a creat mai întâi diferenţialele divine, care prin procese de integrare au dat naştere lumii şi omului. Pentru a împiedica teogonia infinită (recrearea repetabilă a lumii, ca cea presupusă de ciclicitatea dilatărilor şi contractărilor Universului într-o variantă a teoriei Big-Bangului!) Marele Anonim a făcut din centralismul existenţial „întâia lege înscrisă în pravila divină” . A luat soarta Universului în propriile sale mâini, pentru a-l împiedica să tot apară şi dispară! Pentru a asigura centralismul existenţial Marele Anonim a introdus cenzura transcendentă, ce împiedică cunoaşterea absolută şi permite doar una limitată şi relativizată. Cenzura transcendentă acţionează asupra omului, structural cenzurat pentru a nu se putea substitui Marelui Anonim.
„Datorită împrejurării că este structural supus unei cenzuri transcendente, omul rămâne o fiinţă capabilă de feluri de cunoaştere relativă, dar căreia i se refuză definitiv şi iremediabil accesul la o cunoaştere pozitivă în absolut” .
Principiul conservării misterelor, zice Blaga, este impus de Marele Anonim tuturor fiinţelor, doar el având acces la acestea. Omul poate trăi doar în „orizontul misterului” (adică la marginea lui) . El vrea să descopere misterele de dincolo de orizontul dat prin abstracţiuni intelectuale. Dar „toate încercările revelatorii ale omului în raport cu misterul se dovedesc relative, provizorii şi caduce” , zice Blaga. Şi Dulcan crede că divinitatea a instituit frâne ale cunoaşterii pentru om, pentru ca acesta să nu poată folosi în sens distructiv anumite cunoştinţe, legi şi procese obiective: „Percepem doar ceea ce am fost programaţi… Am fost programaţi să percepem doar ceea ce ne este util… Vorbind la figurat, istoria Universului este o istorie a culiselor. Ceea ce se vede este doar efectul. Percepem o lume ca efect al unei cauze care este dincolo de raţiunea noastră” . Există „adevăruri intenţionat ascunse omului pentru că, pe de o parte, nu-i sunt utile, iar pe de alta pot fi periculoase pentru el”, încât forţarea lor „se poate plăti cu grave consecinţe” . În calitatea sa de doctor psihiatru, Dulcan pretinde că ar fi întâlnit asemenea cazuri (de forţare a unor interdicţii divine?). Materialismul dialectic marxist a făcut din teoria cunoaşterii un domeniu distinct al filosofiei (gnoseologia). Un capitol al gnoseologiei este teoria adevărului. „Marx şi Engels nu ne-au lăsat o gnoseologie sistematică. Preocupările lor în această privinţă au rămas mai degrabă în stadiu de proiect, de schiţă” , recunoaşte un filozof marxist (V. Tonoiu). Ca atare, epigonii clasicilor şi-au luat ei această sarcină. Aceştia consideră cunoaşterea ca un dat cognitiv cu caracter istoric, legat de nivelul de dezvoltare al societăţii. Orizontul cunoaşterii este nelimitat, deoarece Universul este nemărginit ca extensie şi varietate. Cunoaşterea este relativă doar în raport cu această realitate fără limite, dar este absolută prin adevărul legilor pe care le descoperă şi prin conformarea acestora în practică, faţă de care marxiştii raportează toate adevărurile etc.
Omul posedă şi capacităţi cognitive ori creative care vin parcă din afara sa, printre care inspiraţia, revelaţia şi iluminarea, intuiţia şi cunoaşterea empirică. Inspiraţia este proprie artiştilor creatori de toate categoriile, dar poate „bântui” pe oricine şi-a propus să realizeze ceva deosebit şi în mod subit dovedeşte această capacitate. Dacă în sens figurat înseamnă „A lua idei, sugestii de undeva sau de la cineva”, în sens psihologic desemnează o „condiţie subiectivă a actului de creaţie, care duce la apariţia, pe neaşteptate, în conştiinţă, a unei soluţii, a unei idei, la descoperirea unor noi legături interne şi externe a fenomenelor, pregătită de căutări şi de încercări anterioare” . Caracterul subit al găsirii soluţiei poate să-l determine chiar şi pe cel „inspirat” să creadă că a fost ajutat de undeva, de sus, că a reuşit din graţiile cuiva. Artiştii au fost consideraţi în antichitate ca „posedaţii” fluxurilor ce vin de la cele şapte muze inspiratoare.
Psihologia modernă vede în „inspiraţie” rezultatul unei gestaţii, adesea inconştiente, a unor capacităţi ce acţionează pe linia unei preocupări obsedante, în afara vigilităţii. Acţionează cu succes doar acolo unde există talent. Intuiţia are în comun cu inspiraţia faptul că provine dintr-o „activitate intelectuală prealabilă şi, probabil, într-o anumită măsură (dintr-o) prelucrare inconştientă a acesteia” , constând dintr-o cunoaştere nediscursivă. În vorbirea curentă i se atribuie calităţile unei bănuieli întemeiate pe precedente. La Bergson, ea a dat naştere unui curent filozofic numit intuiţionism. În cadrul său, intuiţia, este „concepută ca o capacitate de a sesiza direct esenţa fenomenelor”, cunoaşterea intuitivă putând atinge absolutul . Când deducem ceva fără argumente suficiente, spunem că intuim, iar confirmarea intuiţiei ne face să acordăm încredere acestei cunoaşteri bazate parţial pe argumente şi parţial pe bănuieli. Empiricul este şi mai puţin logic decât intuiţia. Empiric înseamnă ceva bazat nemijlocit şi exclusiv pe experienţă. Se referă la muncă şi la orice activitate lucrativă, la observaţiile reieşite din practica productivă. Explicaţiile empirice nu au rigoare ştiinţifică, dar sunt constatări corecte şi utile celor care îşi însuşesc o experienţă într-un domeniu practic.
De un gen aparte sun revelaţia şi iluminarea. Un dicţionar de filozofie marxistă defineşte revelaţia ca „actul de transmitere către oameni a voinţei divinităţii transcendentale sau de comunicare de către aceasta a unor indicaţii de conduită şi cunoaştere” . Este un termen propriu celor trei religii monoteiste, izvorând din Vechiul Testament, şi anume mozaismul (iudaismul), creştinismul şi mahomedanismul (islamismul). Revelaţia i s-a făcut lui Moise pe muntele Sinai şi lui Mahomed, fiind apoi notificată în Pentateuh şi, respectiv, Coran. Hristos nu a avut o revelaţie, deoarece era însăşi divinitatea şi, ca atare, însuşi cuvântul său era revelaţia. De o revelaţie a beneficiat apostolul Pavel, ce a dat o formă împlinită învăţăturii lui Hristos.
Cărţile zise sfinte sunt considerate cărţi revelate, pentru a fi ferite de orice îndoială omenească. „Iluminarea” se referă exclusiv la Budha, creatorul religiei – filozofii care îi poartă numele. Prinţul devenit zeu nu este iluminat de cineva din afară, ci se luminează singur prin descoperirea tainelor lumii.
Budha este un Trezit, „trezirea desăvârşită şi supremă”, având loc prin anul 523 sau 532 , după cea de a treia veghe (idem, p. 77). Însuşi numele de Budha înseamnă Trezitul. Trezirea a durat 6 săptămâni şi în decursul ei a descoperit tainele lumii (idem, p. 78). „Iluminatul” era, în fapt, „Trezitul” la adevăr.