Omul - fiinta etnica

Copilul nou născut aparţine pro forma – prin familie – unei comunităţi etnice şi uneia religioase. „Înmatricularea” sa etnică urmează automat în lipsa capacităţii unei opţiuni, a sentimentului de posesiune al familiei şi comunităţii, ce îşi asumă drepturi apriorice. Se înţelege că această înregistrare nu are nici o relevanţă imediată, noul născut nefiind un homo ethnicus. Apartenenţa formală se substanţializează prin educaţie şi socializare. Formarea conştiinţei etnice se realizează mai întâi prin limbă, iar apoi prin întreaga înrâurire a mediului etnologic, Numai după interiorizarea acestor componente spirituale etnicitatea încetează de a mai fi atribuită în mod formal. Familia şi comunitatea etnică cărora le aparţine copilul mic, urmăresc ca în paralel cu dezvoltarea fizică şi a capacităţilor intelectuale să-l prefacă într-un membru cu toate atributele comunitare, mai ales etnice.
Principalul instrument de socializare pe o direcţie etnic determinată este limba, prin care nu numai că se formează şi se vehiculează gândirea, dar se pune şi o pecete inconfundabilă asupra spiritualităţii omului în devenire care este copilul. Limba îl etnicizează, îl particularizează faţă de vorbitorii altei limbi materne şi îl asociază comunităţii în care s-a format. Limba nu este numai un mijloc cognitiv, ci şi o modalitate de exprimare a spiritualităţii etnice. Întrucât prin însuşirea unei limbi se capătă accesul la însuşirea unei spiritualităţi etnice, este justificată aprecierea lui Iorga: „a vorbi o limbă e a adopta cu vremea un suflet”.
Însuşită în mediul ei firesc, limba oferă o mulţime de subtilităţi aproape imposibil de realizat în afara lui, deoarece „structura psihică particulară a unui popor determină anumite aspecte ale structurii limbii” (Gh. Ivănescu). Subtilităţile în expresii, proverbe, zicători şi întreaga gamă de „cimilituri” ale limbii. Ele trădează o serie de elemente de filozofie de viaţă, o sumă de mentalităţi etnice greu detectabile de cei „naturalizaţi” etno-lingvistic. Pentru a înţelege profund semnificaţia unor rostiri şi expresii este necesară convieţuirea în comunitate şi integrarea în psihologia ei. Acest „marcaj” se întipăreşte în psihologia copilului, care îşi însuşeşte limba în mediul ei comunitar, în filozofia sa existenţială pe care o facilitează, în sensibilitatea intrinsecă a limbii. Înţelegerea folclorului literar în toate nuanţele sale este limitată la vorbitorii „nativi” ai limbii. Ea presupune cunoaşterea mitologiei comunităţii etnice. Un rol puternic etnicizant au mediul natural şi cel uman din perioada copilăriei. În această perioadă, peisajul local se oglindeşte în conştientul şi inconştientul copilului, marcându-l pentru întreaga viaţă. Mediul uman tradiţional are, în toate aspectele sale, imprimată pecetea etnicităţii. Începând cu tipul de aşezare şi cel de construcţie al locuinţelor şi acareturilor, continuând cu uneltele de muncă, ustensilele casnice şi încheind cu mobilierul şi portul tradiţional, totul poartă pecetea etnicităţii, exprimând gradul de ingeniozitate şi simţul estetic al comunităţii.
Intervenţiile de umanizare capătă note de specificitate comunitară, acelaşi mediu natural arătând într-un fel dacă este habitatul unei etnii şi altfel dacă este spaţiul altei etnii. Mediul uman etnografic este circumscris peisajului natural într-o percepţie unitară de „meleag natal”.
Un impact de adâncime au tradiţiile specifice comunităţii pentru participanţii la aceste manifestări etnice. Cu cât participarea este mai sinceră şi mai activă, cu atât aceasta îi conferă o individualitate mai puternică şi o mai mare rezistenţă a etnicităţii.
Cu deosebire muzica şi dansul, manifestări cu un puternic ecou afectiv în tinereţe, fortifică factura etnică pentru întreaga viaţă. Inconştientul colectiv (Jung) este în mare măsură alcătuit de plăcerile şi emoţiile stârnite de plăcerile şi emoţiile stârnite de frumuseţea cântecului şi dansului popular specific etniei. Nu întâmplător în momentele de mare sinceritate prilejuite de principalele momente ale vieţii (botezuri, căsătorii, aniversări), ori în cele de cumpănă existenţială, retrăirea lor readuce pasiunea specificului lor etnic, probând profunzimea inconştientă a sentimentelor de apartenenţă etnică. Depersonalizarea etnică slăbeşte însăşi coeziunea etnică şi specificitatea comunităţii. Ea modifică şi slăbeşte calităţile specifice etniei, dar şi gama defectelor sale. Dacă acceptăm că o etnie se particularizează printr-un summum de calităţi şi defecte, vom recunoaşte că un copil în devenire cumulează treptat calităţile şi defectele specifice comunităţii. Kilpatrick are dreptate să constate că în socializarea copilului se petrec şi distorsiuni morale din partea părinţilor şi a comunităţii, ce îi transmit şi judecăţi şi comportări strâmbe. Învăţându-l că „înşelătoria este rea numai atunci când este folosită în interiorul grupului” şi este „acceptabilă şi chiar inteligentă dacă este folosită faţă de clienţi şi (în) afaceri comerciale”, familia şi comunitatea îşi cultivă şi perpetuează viciile şi le transmite descendenţilor.
Apartenenţa unei persoane la o comunitate etnică (etnie) este un dat obiectiv doar de la naştere până în momentul opţiunilor sale mature, ca şi credinţa religioasă de altfel. În anumite condiţii, cele două componente ale personalităţii individului pot suferi mutaţii, iar factura sa spirituală poate suferi schimbări importante. Dezetnicizarea la vârsta maturităţii şi pe baza liberului arbitru poate fi mai mult sau mai puţin voluntară, în funcţie de presiunea asimilatorie a mediului şi a politicii de stat, dar în final opţiunea este rodul unei deliberări personale. Un deznaţionalizat nu poate invoca factorul de presiune ca motiv al hotărârii sale câtă vreme el dispune liber de soarta sa. Cel mai adesea nici nu i se cere imperios o justificare, în virtutea dreptului la o opţiune personală şi a liberului arbitru matur asumat.
Eventualele crize de conştiinţă se fac în faţa Eului, singurul care îl poate tortura şi pedepsi. Un Eu puternic etnicizat rezistă presiunilor asimilatorii în ciuda oricăror neajunsuri, chiar şi prin simularea asimilării la comunitatea dominantă. Ea este nesinceră şi de faţadă, la prima ocazie favorabilă individul revenind la specificitatea sa. Persoanele mai puţin etnicizate sunt mai expuse asimilării, cu atât mai mult dacă sunt gata să abandoneze fără regrete comunitatea de origine pentru a se putea realiza. Între aceste două extreme se situează masa comunităţii supuse presiunilor asimilatorii, ce rezistă cu o tenacitate lipsită de fanatismul apartenenţei, propriu doar personalităţilor puternic etnicizate.
Dezetnicizarea în mediu bilingv generează în această masă mustrări de conştiinţă şi un inconfort dramatic pentru fiecare Eu în parte, cu deosebire la prima generaţie care face acest pas aleatoriu. La a doua generaţie dramatismul dezrădăcinării este mai slab resimţit, deoarece însăşi înrădăcinarea a fost mai superficială. Dacă a doua generaţie îşi are rădăcini în cealaltă comunitate, şocul deznaţionalizării este şi mai mult atenuat. Căsătoriile mixte favorizează dezetnicizarea şi reetnicizarea doar într-un mediu de proximitate bilingvă. Aceasta înaintează ca o cangrenă într-un habitat restrâns şi bilingv totodată, fiind accelerată de mixtizarea matrimonială. Doar deznaţionalizarea în lanţ izolează localităţile mai rezistente, iar ulterior le supune tăvălugului nivelator. Dacă procesul de asimilare etno-lingvistică afectează întreaga etnie, aceasta dispare din istorie. Departe de a fi un fenomen izolat, etnoextincţia a fost omniprezentă în istorie. Zeci şi sute de etnii, unele de proporţii tribale, altele de amploarea unor popoare au dispărut de pe scena istoriei, dar au devenit elemente constitutive ale unor noi alcătuiri etnice etc. Nu este vorba de nici o infertilitate genetică, ci de faptul că generaţiile succesive ale unei comunităţi etnice îşi pierd treptat individualitatea etnică şi lingvistică în contact cu o altă comunitate, care o asimilează. Procesul extincţiei etnice arată că cei care asimilează o limbă nouă şi neglijează cultivarea limbii proprii sfârşesc, în condiţiile bilingvismuui, prin a se pierde în rândurile etniei de la care au însuşit-o, adică prin a fi asimilaţi. Comunităţile etnice naţionale actuale provin din asimilări succesive petrecute de-a lungul multor secole şi milenii.
Asimilarea implică trei procese coexistente şi anume asimilarea lingvistică, cea etnică (etnologică) şi amestecul rasial sau subrasial. Asimilarea lingvistică intervine numai în urma suprapunerilor unor comunităţi etnice pe acelaşi teritoriu, ca urmare a mobilităţii etnice. Intervine în mod inevitabil bilingvismul, care poate fi disproporţionat la una din comunităţi. Aceasta împrumută masiv elemente de vocabular din limba comunităţii cu care convieţuieşte, în paralel cu însuşirea în masă a idiomului acesteia. Alterarea limbii proprii este urmată de cea a reducerii numărului ei de vorbitori pe seama creşterii proporţiei vorbitorilor celeilalte limbi. În ultimă etapă este abandonată masiv, apoi dispare complet sau aproape complet. George Steiner arată că „Anual dispar unele limbi numite rare, limbi vorbite de comunităţi etnice izolate sau muribunde” .
Asimilarea lingvistică ce nu decurge în paralel şi ritmic cu asimilarea culturală, etnologică, ca urmare a unor incompatibilităţi religioase ori a unor discriminări etnice sau rasiale poate crea o falsă impresie de unitate. Sub faţada unei comunităţi lingvistice convieţuiesc două comunităţi neintegrate deplin şi care prezintă pericolul de rupere ulterioară. Rezistenţa la asimilare este mai puternică sub raport etnologic decât lingvistic, mai ales în privinţa tradiţiilor şi obiceiurilor, a psihologiei etnice. Renaşterea spiritului amerindian, notabilă în literatură şi artă, duce la scăderea semnificaţiei ascendenţei spaniole. Ea probează importanţa factorului etnologic în frânarea sau chiar împiedicarea asimilării lingvistice depline. Unitatea lingvistică şi continuitatea teritorială, şi chiar trecutul istoric comun de mai multe secole, nu sunt suficiente pentru a închega într-o etnie două comunităţi. O istorie comună marcată de un conflict perpetuu, alimentat de o politică discriminatorie la adresa unei comunităţi nu creează terenul unei unităţi etnologice, iar fără aceasta sentimentul originii distincte covârşeşte asupra celui de comuniune lingvistică şi duce la tendinţe separatiste sau la izolaţionism etnic.
Suprapunerile de populaţii pe acelaşi teritoriu duc nu numai la coabitarea unor comunităţi etnice diferite, ci adesea şi a unor comunităţi rasiale sau subrasiale diferite. Inevitabilele căsătorii interrasiale, legalizate ori rămânând la forma concubinajului, determină un amestec genetic de caractere prin procreare şi apariţia unor indivizi cu caractere interrasiale. Aşa au apărut popoarele şi naţiunile multirasiale şi interrasiale (genetic), precum brazilienii şi americanii din epoca modernă, romanii după cucerirea Orientului şi nordului Africii în antichitate etc. Toleranţa rasială sau interrasială s-a manifestat în diferite grade de la stat la stat şi de la perioadă la perioadă. Este cert că până la urmă coabitoarea între rase şi subrase se impune volens-nolens, până la acceptarea apartenenţei tuturor vorbitorilor limbii la aceeaşi naţiune, indiferent de culoarea pielii şi fizionomie. Tipul fizionomic şi apartenenţa la o rasă sau subrasă nu afectează cu nimic integrarea deplină într-o comunitate etnică. Romanii considerau „de-ai lor” pe maurii şi berberii romanizaţi. Brazilienii au conştiinţa unei naţiuni unitare pe deasupra deosebirii lor rasiale, ca şi alte comunităţi formate prin amestecuri rasiale ori subrasiale. De aceea, un criteriu rasial în definirea etniei este inutil în aceeaşi măsură în teorie ca şi în practică.

B. Evreii, naţiune de religie

Istoria poporului evreu are asemenea particularităţi încât se poate spune că ea „nu are corespondent în istoria (universală)” , unicitatea constând în centrarea „naţiunii ebraice asupra Torei” , adică a religiei şi nu a limbii. „Tora a permis supravieţuirea poporului evreu ca entitate distinctă”, religia constituind o „sursă de coeziune” .
Johnson mai afirmă că „în aproape toate familiile se păstra cu sfinţenie şi limba ebraică” , ceea ce, după cum vom vedea, este un neadevăr. Identificarea evreilor după religie şi nu după limbă, atât de către ei înşişi cât şi de către străini, s-a datorat tocmai pierderii limbii strămoşeşti şi adoptarea unei/unor limbi noi. Pierdere datorată dispersării lor forţate în întreg imperiul roman după răscoala înăbuşită de împăratul Titus şi mai ales după cea condusă de Simon Bar Kochba din anii 132-135 d.Hr. Autorităţile romane nu au găsit alt mijloc mai potrivit de a pune capăt spiritului endemic de revoltă al evreilor decât distrugerea unităţii lor etno-teritoriale, prin împrăştierea în întreg imperiul.
Dispersare care a pus în cumpănă unitatea lor lingvistică, care la alte etnii era principalul liant al unităţii „naţionale”. Nu şi la evrei, care au făcut din religie (respectiv din Tora) baza facturii lor etnice, a diferenţierii lor de celelalte comunităţi. De altfel, suferiseră o asimilare lingvistică încă înainte de Hristos. Evreii abandonaseră ebraica ca limbă vorbită în folosul limbii aramaice (arameene), ebraica fiind folosită timp de două milenii doar ca limbă de cult şi pentru scrierea cărţilor religioase” (Iată contrazicerea afirmaţiei lui Johnson de la nota 5). După aşezarea evreilor în „ţara făgăduită”, ei şi-au însuşit limba aramaică, ce „s-a extins în tot Orientul mijlociu şi vreme de un mileniu a fost limba uzuală şi de cultură a acestei părţi de lume, până când araba îi va lua locul” , ca urmare a aşezării arameenilor din Babilonia în toate părţile imperiului neobabilonian, în a cărui armată au slujit. Mai era numită şi chaldeeană sau siriacă. Unele pasaje din Biblie au fost scrise în aramaică, nu în ebraică, precum la Ieremia şi Ezra, ori Cartea lui Daniil (idem, p. 255). Arameizarea lingvistică a evreilor s-a desăvârşit în timpul robiei lor babiloniene, metropola de pe Eufrat fiind leagănul aramaicei. După revenirea din Babilon „limba ebraică n-a mai fost vorbită, (iar) în şcolile rabinice şi în sinagogi s-a utilizat aramaica” (idem, p. 256). Evanghelia după Matei şi poate cea după Ioan au fost redactate iniţial în aramaică (ibid.), ce concura ebraica chiar şi în calitatea ei de limbă de cult. Azi, aramaica mai este vorbită de foarte puţini locuitori din Liban, Irak şi din Caucaz (idem, p. 261).
Arameizarea lingvistică a evreilor, survenită înainte de Hristos, n-a fost însă definitivă. După împrăştierea lor în tot imperiul roman, aramaica a cedat locul limbilor etnice din provinciile de exil (colectiv), iar ebraica a redevenit limba unică de cult.
În secolul VIII, evreimea ca naţiune de religie a sporit numeric prin convertirea la mozaism a kazarilor nord-pontici. Aceştia constituiau o populaţie de origine turcică şi de sorginte asiatică ce s-au aşezat mai întâi la Nordul şi Vestul Mării Caspice, iar apoi pe cursul inferior al Donului şi în peninsula Crimeea. Aici au alcătuit un stat Kazar, condus de un kagan şi s-au convertit la mozaism prin opţiunea şi voinţa acestuia şi cu acceptul şi ajutorul ierarhiei mozaice .
Statul Kazar decade în secolul IX în confruntarea cu Marele cnezat al Kievului, cu care se învecina la Nord. Sviatoslav le ocupă teritoriul după anul 965, iar urmaşul său nu acceptă convertirea la mozaism ci adoptă creştinismul. În Rusia Kieveană şi, ulterior, în cea moscovită, au ajuns să convieţuiască creştinismul şi mozaismul, două religii cu un fond comun veterotestamentar apreciabil. Între evreii (de religie) răsăriteni, kazarii, zişi şi aşkenazi şi cei hispanici, numiţi şefarzi, se situau cei de pe teritoriul Imperiului romano-german. Aici a luat naştere, în secolul XII, un dialect iudeo-german, o limbă mixtă din ramura germanică, dar distinctă de germană, numită idiş (de la iudaic: yidish) , pe cursul mijlociu al Rinului. Provine din germana medievală, vocabularul de bază provenind în procent de 80% din germana centrală, 10% din ebraică (ca limbă de cult) şi 10% din limbile slave cu care a intrat în contact (polonă în Polonia şi cehă în Cehia).
Influenţa ebraicei s-a făcut simţită pe cale cultă, aceasta devenind un „izvor permanent de îmbogăţire a limbii” din secolele XV-XVI. Limba idiş a devenit şi idiomul evreilor şefarzi alungaţi din Spania după 1492, ca şi a evreilor aşkenazi emigraţi din Rusia datorită pogromurilor la care au fost supuşi în epoca modernă.
Crearea statului Israel prin hotărârea O.N.U. în 1948, prin revenirea pe teritoriul strămoşesc a urmaşilor celor expulzaţi în urmă cu 2000 de ani şi a celor care de-a lungul veacurilor au ajuns să se considere (şi să fie consideraţi) evrei datorită convertirii la religia mozaică, a adus laolaltă oameni uniţi doar prin credinţă, nu şi prin limbă. A fost necesară reetniciziarea lor şi printr-o limbă comună. Sarcina a revenit şcolii, care a relingvizat valurile de evrei reveniţi din toate zările la altarul comun.
Limba de reetnicizare lingvistică este neoebraica, o creaţie cărturărească datorată lui Ben-Yahuda, fiind definitivată în 1882. Aceasta este o creaţie artificială, desigur, dar care are darul de a unica lingvistic o naţiune multilingvă. Din cauza situaţiei lingvistice complicate şi confuze pentru cei din afară, în multe cărţi apar afirmaţii neconforme cu realitatea.
În ciuda constatării că ebraica ca limbă uzuală a dispărut încă înainte de Hristos, fiind substituită cu aramaica, se mai afirmă că această limbă din familia afro-asiatică, ramura semitică, mai are două milioane de vorbitori în Israel. Înţelegem că ea este cunoscută şi folosită de cler, prin învăţare, dar de unde să fie însuşită satisfăcător de laici? Se mai precizează că are două dialecte, iudeo-arab şi iudeo-spaniol. Este clar că învăţarea ebraicii antice nu se poate face decât prin şcoală, mai puţin în familie sau comunităţile locale, probabil prin şcolile religioase.