Statul si religia

Politologia marxistă a impus sintagma de clasă dominantă pentru ceea ce politologia burgheză numeşte clasă politică. Marxiştii au pornit de la adevărul parţial că o parte a oamenilor politici se recrutează din clasa dominantă economic, însă l-a absolutizat prin sugestia că aceştia aparţin în totalitate aristocraţiei economice. Politologia burgheză a surprins mai bine realitatea vorbind de o clasă politică, ce nu exclude politicienii „aristocraţi”, dar nici prezenţa în rândurile oamenilor politici a unor oameni ce nu pot fi numiţi bogaţi după standardele epocii. Sintagma de „clasă dominantă” preferată de marxişti este aplicabilă mai ales statalităţii antice şi a celei medievale, când cei bogaţi se implicau direct în „politică”, preferând exercitarea coerciţiei politice administrării propriilor averi.
Epoca modernă a adus pe scenă burghezia, o clasă activă economic, ce se implică predominant în afaceri şi preferă să delege o parte din puterea politică unor politicieni de profesie.
Clasa politică modernă trebuie să admită, în plus, şi pe reprezentanţii alegătorilor de rând, nu neapărat bogaţi. Niciodată însă clasa dominantă economic nu a permis şi nu permite lezarea intereselor sale esenţiale celor ale oamenilor de rând, dacă acestea devin incompatibile. Monarh sau preşedinte, şeful statului este garantul intereselor sale fundamentale, alături de guvern şi parlament. Nici un şef de stat nu şi-a permis şi nu şi-a dorit să facă abstracţie de interesele clasei sociale pe care o reprezenta. Chiar şi atunci când monarhii iluminişti au realizat reforme politice şi economice care au scandalizat nobilimea, aceştia au urmărit să-i salvardeze interesele prin coabitarea cu burghezia.
De altfel, cariera politică a celor ridicaţi „de jos” le dă posibilitatea să acceadă în clasa dominantă economic, oportunitate ce nu este neglijată. Astfel, „clasa dominantă” asimilează permanent membrii „clasei politice” care nu i-au aparţinut.
Statul burghez apără şi el interesele fundamentale ale unei clase dominante economic, burghezia, dar în cadrul unei legalităţi constituţionale şi al separării puterilor în stat, sacrificând uneori interesele secundare ale propriei sale baze sociale, de dragul prezervării celor esenţiale, fundamentale. Legile antitrust şi legalizarea sindicatelor şi grevelor, a opoziţiei socialiste, impozitarea progresivă, sunt câteva măsuri ce lezează interesele secundare ale burgheziei. Nu însă şi garantarea proprietăţii private obţinute legal şi crescute prin legile pieţii, libertatea iniţiativei particulare şi de profit „cinstit”. Or acestea sunt cu adevărat interesele esenţiale ale burgheziei.
În condiţiile votului universal şi a constituţiei democratice, a legilor electorale nediscriminatorii, pentru prezervarea structurilor sociale şi economice, este necesară manipularea. Tehnicile manipulatorii s-au perfecţionat permanent. Vernon crede că oamenii care deţin puterea au o capacitate extraordinară de a se autosugestiona că ceea ce vor să facă este exact ceea ce societatea are nevoie ca să-i meargă bine . Partidele nu mai sunt instrumente pentru delegarea voinţei populare, ci care formează voinţa populară, arată Jurgen Habermas. Cunoscutul sociolog german consideră că de la sfârşitul secolului XIX trecerea la votul universal a impus nevoia câştigării şi manipulării masei de alegători . Aceştia devin importanţi numai la alegeri.
Partidele sunt organizaţii de masă ale integrării de suprafaţă. Iluzia reprezentativităţii prin partide se menţine, arată Habermas. Opoziţia în parlament se formalizează, deoarece partidele nu reprezintă puncte de vedere realmente opuse. Opoziţia acţionează de pe poziţii neesenţial diferite, ceea ce maschează şi mai bine esenţa lor nereprezentativă . În fapt, repartiţia inegală a puterii de decizie, mijlocită de proprietate, este incompatibilă într-un sens strict cu egalitatea democratică.
Se apelează la lozinci testate, scenarii, regie, marketing politic. Toate costă foarte scump, dar merită pentru a crea conformişti ai sistemului . Capitalismul târziu are nevoie de legitimare, deoarece trece printr-o criză de legitimitate. În momentul de faţă credinţa în legitimitate se restrânge la credinţa în legalitate, dar procedura legislativă nu produce în mod automat legitimare . În capitalismul târziu este posibil compromisul de clasă, dar sunt reprimate interesele capabile de generalizare şi neagreate.
Este cert că democraţia burgheză este formalizată, că alegerea se face între partide conservatoare de sistem şi dispuse doar la reforme de detalii, că electorul este manipulat prin mass-media şi adoptă interese care doar aparent sunt în interesul lor, dar una mai bună nu s-a găsit şi nu s-a practicat în epoca modernă.
Marxismul a definit dreptul ca voinţă a clasei dominante ridicate la rangul de lege. Această „formulă” de mare sinteză defineşte cel mai bine dreptul, dar nu îl cuprinde în totalitate. O mare parte a reglementărilor juridice apără privilegiile clasei dominante economic şi prerogativele clasei politice. În schimb, dreptul civil exprimă soluţii general acceptate de societate ori de majoritatea ei. Justiţia a fost definită de marxism ca o instituţie de clasă, ca o justiţie de clasă. Stângismul acestei aprecieri nu o descalifică total, deoarece în pricinile în care sunt implicaţi „cei puternici” cu „cei slabi”, cei dintâi sunt, de regulă, favorizaţi. „Dreptatea” funcţionează doar între împricinaţii de pe acelaşi palier social.
Scumpirea actului de justiţie în pricinile importante, din cauza recursurilor repetate şi a onorariilor foarte mari ale avocaţilor, pune într-o situaţie de inegalitate pe cel mai puţin înstărit, obligat să cheltuiască şi hărţuit prin artificiile avocăţeşti. Avocatura a devenit, în numeroase cazuri, o piedică în calea dreptăţii.

B. Statul şi religia

Primele state din istorie au făcut din sacerdoţi unul din cei trei stâlpi ai puterii. După N. Iorga, „monarhia orientală nu este o guvernare, ci exerciţiul unui sacerdoţiu în faţa căruia oricine are a se pleca” . Aceasta presupunea că „în robia unora şi în stăpânirea celorlalţi era o colaborare cu sens religios, acceptată de ambele părţi ca un omagiu adus zeilor, singurii stăpâni, ca un sacrificiu ce li se datoreşte” . Cumulând atât atribuţiile de cap al administraţiei civile cât şi pe cel de mare preot, monarhul oriental împiedica declanşarea unei rivalităţi între puterea laică şi cea ecleziastică.
Nu aşa s-au petrecut lucrurile în cazul creştinismului, după recunoaşterea sa oficială. Au apărut conceptele de putere seculară şi de putere temporală, cea dintâi exercitată de biserică, iar cea de-a doua de monarh (puterea laică). În Imperiul roman oriental patriarhul era capul bisericii, dar împăratul bizantin nu concepea să nu domine biserica şi corpul sacerdotal, pe deasupra patriarhului.
Charles Diehl aprecia că basileul exercita „asupra religiei – o autoritate absolută” , ba chiar că „trăsătura cea mai caracteristică a autorităţii împăratului rezidă în puterea sa religioasă” (idem, p. 39). El făcea legile în materie religioasă, conducea conciliile, combătea ereziile şi propaga ortodoxia. Patriarhul îi era supus, iar unul dintre ei a acceptat deschis că „nimic nu trebuie făcut în prea sfânta biserică, în contra avizului şi ordinelor împăratului”.
Astfel s-au petrecut lucrurile în fostele provincii ale Imperiului roman occidental. Rămas, după prăbuşirea acestuia, fără un monarh roman cu care să intre în competiţie, papa şi-a putut exercita puterea în mod suveran, ca un pontifex maximus autentic. Nu numai că nu suferea ingerinţele unei subordonări faţă de puterea politică, ci pretindea o supremaţie asupra tuturor monarhilor catolici, în caz contrar neacordându-le consacrarea religioasă la încoronare („ungerea”), fără de care aceştia nu se bucurau de graţia şi încuviinţarea divină. Când împăratul romano-german a încercat să inverseze relaţia cu papa, acesta l-a pus la punct într-un chip pilduitor şi umilitor (1077). Însuşi acordul dat încoronării printr-un episcop sau cardinal delegat presupunea supunerea celui „uns” papei.
Iată cum prezintă un istoric al culturii actul investirii: „Ceremonia încoronării începea cu „promisiunea” – act ritual conceput de Biserică în scopul limitării puterii excesive pe care şi-ar fi arogat-o regele”. (…) Urma alegerea. Episcopul îl declara regele, apoi se întorcea spre episcopii şi marii nobili prezenţi care aprobau şi spre popor care striga de trei ori: „Încuviinţăm, aşa vrem să fie”. Actul următor era cel esenţial: ungerea pe frunte cu mir, - rit prin care regele devenea „alesul lui Dumnezeu” şi mai departe „ca o consecinţă a actului consacrării, a „ungerii” regelui, puterea monarhiei îşi căpăta – la fel ca în lumea bizantină şi cea islamică – un caracter religios clar: ales de Dumnezeu ca locţiitorul şi reprezentantul său pe pământ, guvernând, exercitând un sacerdoţiu” .
Cu ce îl ajuta acest lucru pe monarh în raporturile cu supuşii săi? „A-l sluji pe Dumnezeu (deci şi Biserica) şi pe rege erau două lucruri legate indisolubil între ele. În lumina acestei concepţii teocratice despre regalitate, sentimentele religioase constituiau un important sprijin moral acordat regelui sau împăratului. Biserica, încredinţată acum de ajutorul pe care îl va primi din partea lui, devine aliatul cel mai fidel al monarhiei” (idem, p. 377).
C. Statul teocratic

Despoţii orientali din antichitate cumulau puterea laică cu cea militară, de capi ai oştirii, cu cea religioasă, de mari preoţi. În ultima calitate, ei îşi subordonau casta ecleziastică, asociind-o la putere şi făcând din ţările lor state teocratice.
Profetul Mahomed a îmbinat calitatea de Trimis a lui Allah, net superioară unui pontif, cu cea de întemeietor de stat, adică de om politic. Urmaşii săi, califii, au moştenit ambele prerogative ale profetului, cele religioase şi cele laice, dar fără a avea autoritatea unui Întemeietor şi, mai ales, a unui profet. În calitate de cap religios suprem, califul Abu Bekr, iar apoi califul Omar, şi-au pus în valoare această putere prin proclamarea războiului sfânt – djihad. Ei le-au indicat şi direcţia acestuia: „Schimbându-se împrejurările, conducerea islamică începu să-i arate pe creştini drept cei mai mari duşmani ai musulmanilor” . Djihadul a devenit obligaţia cea mai importantă a musulmanilor în raport cu lumea nemusulmană, făcând din exerciţiul violenţei războinice un liant al unităţii arabilor abia unificaţi.
În statul teocratic legea islamică „şaria” constituie codul civil şi codul penal, Coranul nefiind numai o carte a credinţei, ci şi una a legii juridice. Pedepsele penale valabile şi azi în statele fundamentaliste islamice sunt cele edictate de Mahomed şi cuprinse în Coran.
După ce sultanul Selim a cucerit Arabia, turcii otomani au devenit stăpânii oraşului-sfânt Mecca şi a templului Kaaba, centrul spiritual al lumii mahomedane. Sultanii turci au înţeles să se identifice cu interesele arabilor mahomedani, de la care au preluat religia, atât pentru a-i atrage de parte lor, cât şi pentru a-şi justifica cuceririle prin pretextul religios al djihadului islamic. Sultanii s-au considerat urmaşi ai califilor arabi, în ciuda faptului că nu erau de naţie arabă, făcând din religie un factor de unitate supraetnică.
Restaurarea califatului sub egida unei alte etnii decât cea care i-a dat naştere a însemnat şi o încercare de identificare a practicanţilor unei religii cu o „naţiune” care să depăşească barierele lingvistice, cu o naţiune de religie, naţiunea musulmană sau islamică. Sultanul-calif „va purta mai departe idealul universalismului musulman cu toate structurile sociale şi culturale diferite…, ducând totodată o politică de extindere a hegemoniei sale şi asupra lumii creştine în general” . Abia prin revoluţia junilor turci din 1909 şi detronarea ultimului sultan (Abdul Hamid II) s-a pus capăt califatului sultanic „regim bazat pe ideologia Islamului” (idem, p. 359).
Turcii au înţeles că apartenenţa la un stat naţional propriu presupune abandonarea principiului comunităţii religioase cu celelalte popoare islamice şi punerea pe primul plan a specificului etnic turcesc, în primul rând a limbii şi a teritoriului propriu.
Statul papal este şi el un stat teocratic. În anul 756, regele francilor Pepin cel Scurt, a răspuns apelului papei Ştefan al II-lea contra longobarzilor şi după înfrângerea acestora i-a dăruit cele două teritorii de pe care aceştia au fost alungaţi. Pe acest teritoriu s-a constituit statul papal prin actul numit Patrimonium Sancti Petri. Pe acest teritoriu din centrul Italiei, papa exercita din anul 756 atât autoritatea temporală în calitate de rege, cât şi pe cea seculară, în calitate de cap al bisericii. Statul teocratic papal extins a durat mai mult de un mileniu, fiind desfiinţat abia în septembrie 1870, prin intrarea trupelor italiene în Roma şi desăvârşirea unificării Italiei.
În ianuarie 1870, Roma a fost proclamată capitală a Italiei, iar patru luni mai târziu s-a recunoscut independenţa politicii externe a noului stat papal, numit Vatican. Prin „Legea de garanţii” se asigura inviolabilitatea papei şi se delimita teritoriul noului stat papal, redus la un cartier al Romei, cu o suprafaţă de 44 ha şi care are azi 1000 de locuitori.
Papa Pius al IX-lea s-a autoexilat pe teritoriul noului stat papal, în care a stat până la moarte, în semn de protest. În februarie 1929 a fost semnat acordul de la Lateran între papă şi Mussolini, prin care se recunoştea independenţa Vaticanului şi se stabilea un statut special al bisericii catolice în Italia. Statul papal întruneşte până azi atributele unui stat teocratic şi a unuia laic. Pe linie ecleziastică Curia romană sau Colegiul cardinalilor alege pe papă şi asigură conducerea curentă a bisericilor catolice din întreaga lume prin nunţiaturile apostolice.
Laicitatea statului papal se traduce prin existenţa unui guvern, a unor ministere şi a unor miniştri, a unor ambasade şi ambasadori într-un mare număr de state creştine, a unei armate proprii (garda elveţiană).
Un stat teocratic efemer a fost Republica genoveză a lui Jean Calvin. După ce-şi expune profesiunea de credinţă, numită ulterior calvinism, în 1533, Calvin se refugiază la Geneva. În fronda sa contra papei, a doua după cea a lui Martin Luther, el converteşte pe genevezi la calvinism, devenită o confesiune reformată în extensiune. În 1536, el face din Geneva o Republică teocratică ce a durat 28 de ani, până la moartea sa survenită în 1564. În toată această perioadă „a rămas şeful temut şi respectat al calvinismului, căruia i-a asigurat biruinţa finală” .
„Calvin a organizat biserica şi oraşul după preceptele sale, impunând tuturor locuitorilor (Genevei, n.n.) Micul său catehism, eliminând din moravurile oraşului orice element de frivolitate şi făcând din Geneva un oraş puritan…” sub aspect moral, numai că puritanismul moral s-a exercitat printr-un control atât de strict, încât el a anticipat controlul poliţienesc al regimurilor totalitare. Dictatura teocratică nu s-a limitat la monitorizarea moralităţii, a comportării credincioşilor, ci s-a extins şi la convingerile lor. În 1553, la ordinul lui Calvin, învăţatul Miquel Servet a fost ars pe rug la Geneva din cauză că a negat dogma trinităţii în opera sa, „Christiani restitutio” (idem, p. 247).
Aceeaşi atmosferă de teroare domneşte şi în actualele state fundamentaliste islamice. Pakistanul este un asemenea stat. Denumirea sa oficială este Republica Islamică Pakistan. Statul vecin, vechea Persie, se numeşte de asemenea Republica Islamică (Iran). În 1979, împăratul iranian Mahomed Reza Şah Pahlevi Ary Amer a fost răsturnat printr-o revoluţie cu caracter religios. În fruntea ei s-a pus ayatolahul Khomeini, revenit din exilul său de la Paris. El a devenit şeful spiritual suprem al Iranului, în care s-a introdus legea islamică. A fost creată miliţia „gardienilor revoluţiei”, care păzeşte aplicarea legii islamice, terorizând populaţia prin supravegherea strictă a comportamentului fiecărui individ (precum a făcut Calvin la Geneva cu aproape 500 de ani mai înainte). Preşedintele laic al ţării, Bani Sadr, a fost şi el înlăturat, deoarece nu se încadra în sistem, iar de acum înainte candidatul la preşedinţie va fi omul liderului spiritual suprem, ayatolahul. Atunci când un refugiat indian la Londra, scriitorul Salman Rushdie, a publicat romanul „Versetele satanice”, în care şi-a permis unele îndoieli la adresa Profetului, Komeini a dat un decret de asasinare a acestuia!