Omul - fiinta sociala

Cercetările istorice şi antropologice plasează începuturile vieţii sociale în urmă cu 40.000 de ani, odată cu încheierea perioadei sălbăticiei şi sfârşitul procesului de umanizare. Vreme de peste 30 de milenii a dăinuit comunismul primitiv, caracterizat prin egalitarism şi lipsa claselor sociale, pe fondul unei posesiuni colective a mediului înconjurător. Ulterior, această lungă epocă a dăinuit în memoria colectivă ca „epoca de aur” a umanităţii, urmată de una de bronz şi alta de fier, cu inegalităţi tot mai accentuate. Diferenţieri sociale apar în mod incontestabil încă în neolitic . Egoismul uman, foarte puternic la predecesorii omului modern, ar fi, după I. Roginski, premiza acestor diferenţieri. Treptat, „lupta zoologică pentru existenţă” s-a transformat în „lupta socială pentru coexistenţă”, iar structura de clasă şi diviziunea clasială înlocuiesc lineajul şi clanul” .
Traian Herseni explică apariţia stratificării sociale şi prin crearea de societăţi secrete, ce ar fi reprezentat „un început de concentrare a puterii politice în mâna unui număr tot mai redus de oameni”, ce au reuşit să impună „o rânduială socială convenabilă lor” , în vreme ce Engels a văzut în războaiele epocii bronzului sursa sclaviei şi geneza aristocraţiei, acestea finalizându-se de fiecare dată prin „jefuirea celor învinşi,…, capturarea şi utilizarea lor forţată în serviciul învingătorilor” .
Războiul, în genere, a avut un rol esenţial nu numai în formarea aristocraţiei sclavagiste, ci şi a celei feudale (nobilimea), confirmând ideea lui Engels că violenţa în istorie a avut un rol esenţial atât în geneza rânduielilor sclavagiste, cât şi a celor feudale (medievale). Burghezia a fost prima clasă socială dominantă economic ce nu îşi are originea în violenţa războiului, neputând fi identificată cu o castă a războinicilor; formarea proprietăţilor sale private nu a fost rezultatul unor cuceriri şi jafuri, ci al concurenţei economice. Discrepanţele sociale apărute în perioada „capitalismului sălbatic” au constituit patul germinativ al teoriilor socialiste. A apărut sintagma de luptă de clasă (Guizot) sau „luptă între clase”.
„Istoria tuturor societăţilor de până azi este istoria luptelor de clasă”, concluziona Karl Marx. Marxismul a ridicat lupta de clasă la rangul de motor al istoriei. Lupta celor asupriţi împotriva asupritorilor ar fi însoţit istoria de la scindarea societăţii în clase până la instaurarea comunismului, fiind o permanenţă ce ar fi generat progresul social. Este „lupta de clasă” o găselniţă a teoriei marxiste, în genere a celei socialiste? Este evident că nu, chiar dacă marxismul leninist a transformat-o într-un pretext al samavolniciilor sale.
Este „exploatarea” o găselniţă a ideologiilor de stânga? Evident că nu. Eşecul practic al teoriei marxiste nu înseamnă că tot ce a criticat, evident exagerat, în societatea burgheză, este un neadevăr.
Chombard de Lauwe vorbea despre cetăţenii statelor burgheze avansate de azi ca despre nişte beneficiari, dar şi ca de nişte victime ale sistemului: „Chiar şi atunci când dobândesc o bunăstare materială superioară, privilegiaţii civilizaţiei industriale simt confuz că libertatea de care dispun este o iluzie, că adevărata putere nu este cea a poporului, ci cea a unei minorităţi care nu are nici nume, nici înfăţişare” . La aceasta concură „Mijloacele de comunicare în masă (care) sunt un instrument de o eficacitate, până acum necunoscută, pentru a impune un sistem de reprezentări, o întreagă ideologie, ansamblului unei populaţii” .
John Kenneth Galbraith este şi mai tranşant, acuzând nu numai manipularea politică prin mass-media, ci şi impunerea intereselor economice ale marii burghezii în detrimentul celor mulţi. După Galbraith, „lăsate la voia lor, forţele economice nu conlucrează pentru ceea ce este bine, ci,…, pentru cei mai puternici” . Iar aceştia sunt patronii marilor corporaţii; urmărindu-şi propriile interese, ce nu se confundă decât parţial cu cele ale societăţii .
B. Cum s-a raportat religia sub aspect dogmatic, iar ierarhia ecleziastică sub aspect pragmatic la diferenţierea socială şi la existenţa claselor sociale? Ce atitudine a luat faţă de accentuarea polarizării sociale şi a exploatării celor săraci ori lipsiţi de libertate?
Categoria clericală a tins să se identifice cu clasa socială suprapusă, devenind o parte a ei, justificându-i privilegiile pe cale dogmatică. Nikolai Berdiaev este categoric în acest sens, „Creştinismul a sancţionat întreaga ierarhie falsă a astei lumi. Ascetul şi schimnicul episcop Teofan se închină în faţa tuturor valorilor burgheze ale situaţiei lumeşti. El recunoaşte nu ierarhia celestă a persoanelor, ci ierarhia terestră a rangurilor” . Dar aşa a fost dintotdeauna.
Preoţimea templelor egiptene ori babiloniene etc. constituia o parte a aristocraţiei, alături de militari şi scribi (funcţionari), iar monarhul era adesea şi mare preot. Statele despotice orientale au fost state teocratice, în care monarhul era capul corpului eclezial ori chiar „zeu”, în afara calităţii sale de şef al statului.
Casta preoţilor constituia, la vechii evrei, clasa conducătoare, exercitând nu numai puterea politică, ci şi o rigoare dogmatică fundamentalistă. Se înţelege că inovatorii dogmei, apăruţi ad-hoc, nu puteau decât să strice tihna unui corp eclezial bine situat social. Nici un profet nu a murit de moarte naturală, ci din pricina castei preoţeşti.
După Paul Johnson, Isaia a fost „cel mai însemnat autor din Biblie” , dar care „critica situaţia socială existentă, fuga după avere a celor ce au sfărâmat faţa celor sărmani” (Isaia 3,15).
Toţi profeţii au fost critici sociali „revoluţionari”, sortiţi conflictului cu corpul sacerdotal privilegiat şi bine situat social. Isaia a predicat direct oamenilor, peste capul preoţilor, fiind ucis în timpul regelui Manase; nici profetul Ieremia nu s-a bucurat de dragostea clerului, ce a cerut regelui Sedechia ca „acesta să fie dat morţii” deoarece „nu doreşte propăşirea neamului său, ci nenorocirea (sa)” (Ieremia, 38,4). Un exemplu timpuriu de identificare demagogică a intereselor proprii cu interesele neamului. Iisus însuşi se înscrie pe linia contestatarilor care l-au precedat, devenind, la rândul său, victimă a castei preoţeşti alarmate nu numai de popularitatea Mântuitorului, ci şi de reinterpretările sale dogmatice.
Creştinii timpurii „recunoşteau necondiţionat egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu”, a cărui biserică o concepeau „cu oameni egali în existenţa lor socială”. Primele comunităţi creştine au fost „bazate pe deplina egalitate a avuţiilor, a păturilor sociale etc.” . Creştinii timpurii au reeditat comunismul primitiv al „epocii de aur”. Dar şi creştinismul a suferit o metamorfoză radicală după recunoaşterea sa în 313. Atitudinea sa critică faţă de stările sociale din imperiu s-a estompat şi mai apoi a dispărut, iar clerul a devenit o parte a suprastructurii dominante. Comunismul creştin timpuriu a dispărut, iar clerul a acceptat sclavia ca pe o realitate dată de Dumnezeu, găsind temeiuri în Vechiul Testament. Societatea evreiască în care au fost canonizate cărţile veterotestamentare se baza pe sclavie şi, ca atare, se adaptase acestei realităţi.
Structura internă a clerului reflecta, în oarecare măsură, structura socială laică. Clerul superior a devenit o componentă a aristocraţiei, beneficiind de sclavi (apoi servi), dări şi un mod de viaţă asemănător aristocraţiei laice. S-a cristalizat o pătură mijlocie şi una inferioară care, fără a suferi toate neajunsurile sărăcimii, poate fi numită plebee. Unitatea clerului a fost slăbită de această stratificare.
Biserica – în general – n-a putut sta nepăsătoare la nedreptăţile sociale fără a-i fi afectată influenţa. Un istoric al lumii arabe compune un discurs verosimil al profetului Mahomed pornind de la textele Coranului: „Nu vă grămădiţi averi. Cel mai dispreţuit de Allah va fi acela care şi-a însuşit moştenirea unui orfan sau care a gonit pe săraci de la poarta sa. Allah i-a dăruit pe unii mai mult, iar pe alţii mai puţin. Dar, vă întreb, cei avuţi au chemat ei şi pe cei care-i slujesc ca să ia parte deopotrivă la bunătăţile acelea?... Aţi făcut voi din sclavii voştri,…, părtaşi egali la bucuria voastră? Însă cei bogaţi nu vor înţelege vorbele mele, căci un văl gros se află între ochii lor şi învăţătura lui Allah. De aceea v-am întocmit şi dania (zekeat) ca să vă putem ajuta pe cei cu care Allah a fost vitreg, pe orfani, sclavi, săraci” .
Iată cum oamenii trebuiau să îndrepte ceva făcut de Dumnezeu!
Zekeatul se referă la punctul 4 al înţelegerii dintre conducătorii comunităţii din Yatreb (Medina) şi Mahomed, ce prevedea formarea unei visterii comune, în care toţi adepţii urmau să depună daniile din care să fie ajutaţi cei nevoiaşi. Înţelegerea a survenit în anul 621, iar zekeatul a rămas până azi o obligaţie pentru cei bogaţi şi un beneficiu pentru cei săraci.
Cutuma ajutorării coreligionarilor nu era însă o inovaţie islamică, fiind prezentă, după cum am arătat, şi la creştini în perioada persecuţiilor, iar mai înainte la evreii mozaici. Încă de pe vremea Templului (din Ierusalim) nu exista vreo comunitate evreiască care să nu aibă o cutie a milelor (Kupa), administrată de către trei curatori, în care se depuneau contribuţiile pentru îmbrăcăminte, şcoli pentru săraci, pentru fetele sărace, pentru săraci şi refugiaţi ş.a. Nici un evreu sărac nu era în situaţia de a flămânzi, deoarece în fiecare vineri primea pâine, destui bani sau produse pentru nevoile a 14 mese pentru sine şi familie, adică pentru toată săptămâna viitoare (P. Johnson, op. cit., p. 166). Un evreu evlavios dădea mai mult decât minimumul obligatoriu şi era lăudat pentru aceasta, întrucât aplica îndemnul biblic „Să-l ajuţi pe cel sărac după câte nevoi are”. Nu le plăcea să depindă de ajutorul social, dar la nevoie erau salvaţi prin el.
Revenind la creştinii din perioada prigoanei, vom constata că după modelul iudaic şi ei practicau întrajutorarea: „Înfiinţarea unui grup de bărbaţi care să aibă grijă de cei nevoiaşi a fost un fenomen social remarcabil…, petrecut în primii ani ai Bisericii. Milostenia urma să fie administrată de… diaconi”, prin „imitarea practicilor din sinagoga evreiască” . În Ziua Închinării, diaconii făceau o colectă pentru a ajuta văduvele, orfanii, bolnavii şi străinii.
Protecţia socială a revenit bisericii creştine şi după recunoaşterea creştinismului ca religie de stat. Însuşi papa dădea exemplu; „în anii de secetă şi de foamete, episcopul Romei era cel care se ocupa de organizarea ajutorării populaţiei” . Mănăstirile aveau rolul principal în realizarea operelor de caritate, precum la benedictini (idem, p. 397), dar şi călugării clunisieni „au ajutat populaţia săracă şi au uşurat mizeria socială, împrumutând – nu cu dobândă – mici sume de bani ţăranilor, în vremuri de secetă şi de foamete” (idem, p. 400).
Mănăstirile mai mari adăposteau, pe lângă călugări, pelerini, săraci, bolnavi, ce găseau aici „adăpost şi îngrijire” (idem, p. 403). O mănăstire clunisiană avea în anul 822 pe lângă cei 350 de călugări, un număr de 450 de nevoiaşi pe care îi adăpostea. De altfel, spitalele, ca lăcaşurile de asistenţă socială, au apărut pe lângă mănăstiri, însuşi numele de spital (hopital în franceză) avându-şi originea în ordinul religios al ospitalierilor (templierilor, cavalerilor de Malta), care acordau ajutorul medical pelerinilor şi celor bolnavi. „În Occident, aproape toate mănăstirile aveau infirmerii propriu-zise şi aşa-zisele „spitale” – care, de fapt, erau aziluri de popas şi asistenţă pentru săraci (asistenţa medicală, dar şi adăpost, hrană, chiar şi îmbrăcăminte), călători şi pelerini . Leprozeriile şi primele aziluri psihiatrice s-au datorat de asemenea bisericii.
Până recent, surorile medicale din unele spitale erau călugăriţe, ce acceptau să slujească în schimbul întreţinerii gratuite până la moarte, fără să primească nici o remunerare. Existau şi medici-canonici, dependenţi de biserică; originea bisericească a instituţiei spitaliceşti este probată şi de faptul că „Pe lângă tratamentul medical se aplica bolnavului şi un „tratament spiritual” (prin rugăciuni, n.n.)… (deoarece) intervenţia divinităţii era considerată determinantă” (idem, p. 254).
Sorin Antohi ne atestă o realitate mai puţin cunoscută, existenţa unor sihăstrii ortodoxe româneşti, evocând timp de un mileniu experienţa Văii Nilului din secolul IV d.Hr., dar şi a unor mici frăţii „în care văduvele şi bătrânii, după ce împărţeau totul săracilor, se puneau în slujba bisericii şi, sub povaţa preotului, ajutau pe bolnavi, se rugau, posteau” şi care au precedat curentul devotio moderna . Acest sistem de asistenţă socială de tipul azilului şi administraţiei bisericii (cu deosebire a mănăstirilor) reedita, în fapt, comunităţile primare de tip comunizant al creştinilor din cele trei secole ale persecuţiilor romane, în care proprietăţile private erau asociate în comunitate şi au anticipat falansterul comunist utopic din prima jumătate a secolului XIX.
Între aceste „falanstere” se situează „falansterul” milenarist medieval, ulterior celui clunisian şi realizat în afara bisericii. În 1270, Le roman de la rose, cea mai cunoscută scriere a literaturii medievale occidentale, a lansat ideea statului natural egalitarist ce ar fi existat în epoca „vârstei de aur” şi va fi reeditat în viitorul apropiat prin intervenţia directă a lui Dumnezeu. El nu va cunoaşte clasele sociale ori proprietatea privată. Adeptul unei asemenea societăţi a fost englezul Wyklife înainte de 1400 şi cehul Jan Hus, condamnat de conciliul de la Constanţa din 1415. După moartea sa pe rug, răsculaţii şi-au luat numele de husiţi; în apogeul răscoalei lor au realizat o comunitate de tipul falansterului medieval pe muntele Taborului, prin comunizarea averilor şi îmbinarea muncii agricole cu cea meşteşugărească, masa în comun etc.
Tentativa a revenit în timpul războiului ţărănesc german din anii 1524-1525. Înaintea războiului ţărănesc, conducătorul acestuia, Thomas Münzer, a creat în 1520 Liga Aleşilor, ce propovăduia aceleaşi idei egalitariste. Ele apăreau în manifestele de la Münster, care proclamau domnia terestră a celor drepţi, caracterizată prin comunitatea bunurilor, dar şi prin permisivitatea sexuală şi ideea profetului înarmat şi a violenţei generalizate. Aceasta era considerată necesară şi purificatoare.
În martie 1525, meseriaşii din oraşul Mülhausen pun în aplicare ideile lui Müntzer, în plin război ţărănesc. Formează un Consiliu permanent şi instaurează o comunitate a bunurilor.
Teroarea generalizată pentru impunerea principiilor lui Müntzer şi înfrângerea răscoalei ţărăneşti duc la căderea Republicii din Mülhausen. Comunismul îmbinat cu un fundamentalism religios aberant ce friza promiscuitatea şi delaţiunea, au pus capăt experienţelor egalitariste, ce încercau reeditarea comunităţilor din perioada creştinismului primar, de tip comunizant.