Originea omului

Aspectul cel mai vulnerabil al religiei în raport cu ştiinţa modernă îl reprezintă originea omului. Până la Darwin, crearea omului de către divinitate putea fi considerată încă verosimilă, alături de celelalte varietăţi ale lumii vii. După apariţia Originii speciilor (1859), cea mai demiurgică capacitate a divinităţii a început să fie pusă la îndoială. Ateiştii au jubilat, iar credincioşii s-au simţit ofensaţi. Omul se revoltă la comparaţia sa cu animalele şi, cu atât mai mult la ideea filiaţiei sale animale. Teoria darwinistă a fost primită cu atâta ironie şi ostilitate nu numai fiindcă a desacralizat omul, transformându-l dintr-o creaţie a divinităţii într-una a naturii, ci şi pentru că l-a asociat lumii animale, într-o „nişă” a sistematicii sale. În ochii omului, animalul este instinctul, vulgarul, cruzimea, pe care le condamnă la propria specie ca „porniri animalice”. Omul credincios se preface că nu vede organizarea sa anatomică foarte apropiată cu cea a mamiferelor şi, cum arată etologia umană, comportamentul animal uneori foarte asemănător cu cel al omului. Omul este, fără îndoială, o parte a lumii animale ca fiinţă biologică, cu multe porniri „frânate”, mascate, adică umanizate.
Această realitate a fost acceptată şi de către un filosof „idealist” ca Lucian Blaga, un „gânditor de formaţie ştiinţifică” , în lucrarea sa mai puţin cunoscută, „Aspecte antropologice” . Acceptarea darwinismului ca teorie evoluţionistă este făcută cu oarecare rezervă. A formulat şi o lege verosimilă a evoluţiei în general. „Viaţa o bănuim dominată de două tendinţe antagoniste: una orizontală, de adaptare făţişă prin specializări organice, …, şi a doua verticală, aspirând mereu spre noi tipuri constituţionale, din ce în ce mai înalte”. Linia filetică a omului „este, în toate etapele ei, cea mai apropiată de linia teoretică a evoluţiei verticale” , ce i-a asigurat perenitatea şi longevitatea, în fond supravieţuirea ca specie, în vreme ce „toate acele fiinţe mamifere antropoide hominide sau chiar umane la un punct, care într-un fel sau altul au manifestat forme organice mai specializate decât omul actual, nu pot fi considerate înaintaşe directe pe linie filetică ale omului actual” . Extincţia lor fără urmaşi biologici s-a datorat adaptării excesive existente la un moment dat, ceea ce le-a făcut inadaptabile la schimbările mai rapide ale condiţiilor de mediu, întrucât „o evoluţie orizontală ajunsă la capăt face cu neputinţă orice evoluţie verticală pe baza ei” .
Lucian Blaga susţine existenţa unui primat originar, de la care, prin evoluţie verticală bazată pe mutaţii radicale, se ajunge la om, în vreme ce evoluţia pe orizontală, determinată de mutaţii lente, a dus la maimuţă. Blaga se bazează pe legile mutaţiilor enunţate de De Vries la începutul secolului XX. Geneticianul olandez spera în „producerea voluntară şi artificială de mutaţii”, speranţă confirmată o jumătate de secol mai târziu, prin ingineria genetică sau prin expunerea ţesuturilor la radiaţii.
Lucian Blaga a anticipat „miraculos” descoperirea de către Leakey a „primatului originar”, care a făcut caduce numeroasele linii filetice ale evoluţiei omului. Trecerea unora din ele în revistă este utilă pentru a constata cât de greu se poate discerne adevărul din nişte simple urme osteologice (antropologice).
N.S. Dumitru preia cam neloial ideea lui Blaga a evoluţiei verticale şi a celei orizontale şi, bazat pe rezultatele mai recente ale antropologilor „de teren”, operează cu termenii de varietăţi viabile şi varietăţi neviabile, în funcţie de dezvoltarea pe una din cele două „linii”. Varietăţile neviabile ar fi dispărut pe parcurs. Dumitru plasează ramapitecii ca strămoşi comuni ai australopitecinelor (dispăruţi în urmă cu peste 1 milion de ani), pongidelor (maimuţelor superioare actuale) şi hominidelor . Startul acestora ar fi început cu Homo habilis în NV Indiei, dar unele variante ale sale n-ar fi avut viaţă lungă din cauza specializării prea înguste. Cea viabilă ar fi avut trei stadii succesive, şi anume Homo erectus, a Neanderthalului şi a lui Homo sapiens . Varianta viabilă a lui Homo erectus ar fi fost Pitecantropul evolutiv, celelalte dispărând „pe parcurs”. Pintecantropul a descins în omul de Neanderthal, ce a cunoscut şi el variante. De aici, lucrurile se încurcă rău în „teoria” lui Dumitru, deoarece toţi neanderthalienii sunt consideraţi neviabili în raport cu schimbările în condiţiile de mediu.
Unele rase de neanderthalieni s-ar fi stins din cauza canibalismului, altele din cauza neadaptării la ambient, altele s-ar fi metisat cu Homo sapiens. Autorul nu ne mai spune de unde provine acesta, decât doar că marea competiţie a umanizării s-a încheiat acum 35.000 de ani.
Cehul Ludvik Soucek vorbeşte şi el despre exterminarea neanderthalienilor de către „ucigaşii” de tipul Homo sapiens. „Se pare că el a cedat în faţa inteligenţei calitativ superioare a unor făpturi golaşe, cărora le-ar fi putut veni uşor de hac într-o încăierare” , fără a răspunde de unde provin acestea.
Dumitru ajunge la concluzia că în cursa spre hominizare au participat mai multe specii , dar numai una a ajuns până la capăt, deoarece „a reuşit să unească într-un unic sistem adaptativ-optim; mersul biped, manipularea uneltelor şi viaţa de turmă”.
Autorul observă că a urcat linia filetică până la Homo habilis, din care ar descinde Homo sapiens fără intermediari sau verigi de legătură şi atunci „îi dă pierzării” pe toţi hominizii cu care a operat antropologia până nu demult. Descoperirea urmelor osteologice ale australopitecului, pitecantropului, sinantropului, omului de Neanderthal şi a omului de Cromagnon (cu trei variante) părea a compune un lanţ coerent şi progresiv de trăsături umanoide. Cu cât cercetările au fost aprofundate, s-a observat că există verigi lipsă şi că nu este sigur că verigile descoperite aparţin aceluiaşi lanţ.
Un antropolog de profesie ca C. Maximilian începe antropogeneza cu Homo erectus , considerat neviabil de către N.S. Dumitru în perspectiva finală a umanizării prin urmaşii săi, dar descinde neanderthalienii din pitencatropul evolutiv. Maximilian crede că acum 400-500 de mii de ani şi-a făcut apariţia un „om nou”, omul neanderthalian. Acesta avea o înfăţişare „aproape umană”, constituind o verigă de legătură între pitecantropul evolutiv şi omul actual. Nu toţi neanderthalienii şi-au urmat evoluţia spre omul actual, unii intrând în impas evolutiv.
Concomitent cu evoluţia unor neanderthalieni spre Homo sapiens „îşi făceau loc pe scena evoluţiei… o nouă linie evolutivă, surprinzător de modernă, al cărui nume - presapiens este deosebit de sugestiv”. El excludea „de pe filmul uman întreaga lume neanderthaliană” .
Nu înţelegem în ce constă „excluderea” câtă vreme unele rase de neanderthalieni evoluau oricum spre omul actual. După ce le consideră o verigă spre Homo sapiens, se contrazice ulterior când constată că nu s-au găsit „intermediarii între neanderthalieni şi oamenii actuali”. Maximilian acceptă apoi, după periplul printr-o antropogeneză încâlcită, teoria lui Leakey, după care „filmul uman” s-a separat din trunchiul comun acum 20 de milioane de ani, începutul constituindu-l Homo habilis. Ramura divergentă ar fi fost cea a marilor maimuţe, zise antropoide, ce ar fi evoluat în direcţia hominizării, dar ar fi ajuns în impas evolutiv şi ar fi dispărut. Deci, Homo habilis ar fi fost deja presapiensul. Teoria lui Leakey „elimină de pe filmul uman şi australopitecii, şi pitecantropii şi neanderthalienii. Ultimii sunt doar două dintre cele mai spectaculoase eşecuri ale evoluţiei, explică apariţia omului sapiens sapiens. El nu este altceva decât rezultatul final al evoluţiei presapiensului”.
Dar la o asemenea concluzie a ajuns Blaga acum 60 de ani, fără să dispună de rezultatele cercetărilor lui Leakey. După cum arătam la trimiterea 4, Blaga excludea din linia filetică umană toate rasele considerate pe vremea aceea ca înaintaşe sigure ale rasei umane, apreciind că prin aspectul şi trăsăturile lor morfologice şi fiziologice nu pot fi socotite ca înaintaşe directe ale omului actual. Dacă toate speciile şi rasele cu caractere humanoide au fost „eşecuri ale evoluţiei”, unde sunt urmele singurei specii care a făcut excepţie de vreme ce au fost descoperite numai vestigii osteologice ale raselor dispărute? În lipsa lor nu se poate deduce decât că presapiensul avea înfăţişarea omului actual încă acum 20 de milioane de ani!
Cantemir Riscuţia, pe linia lui Simpson, crede că „omul… nu pare a reprezenta un produs inevitabil şi necesar al evoluţiei primatelor” (dar atunci al cui?), el fiind doar un rezultat al unor „conjuncturi favorabile” . Factori întâmplători succesivi invocaţi ca favorabili, în serie, cotiturii spre apariţia omului, „rimează” destul de bine cu hazardul lui Monod (vezi capitolul 2) şi cu ideea altui biolog, după care „selecţia transformă hazardul în plan”. Planul este însă un proiect preconceput şi nu o sumă de hazarduri selectate, adică rezultatul întâmplător al unei evoluţii fără obiective finale! Dintre avantajele câştigate prin evoluţie din primatul originar (dacă provine din acesta), ori pe care le-a avut de la început dacă este o creaţie distinctă, se remarcă verticalitatea şi mersul biped, capacitatea lucrativă a mâinii, gândirea, transmiterea experienţei prin limbaj şi învăţare.
Omul prezintă însă şi o serie de dezavantaje faţă de restul mamiferelor. Lipsa părului îl expune hipotermiei şi îl obligă să se îmbrace şi să facă foc. Durata mare a copilăriei comportă un efort însemnat pentru creştere şi socializare, în care copilul nu numai că este incapabil de supravieţuire, dar sustrage mama de la activităţi lucrative. Pentru a trăi, omul trebuie să muncească, pedeapsă divină pentru „păcatul originar”. Starea anevoioasă a omului în raport cu natura a fost pusă în evidenţă de Herder şi Kant, de Galen în antichitate, de Gehlen şi Eyth în vremuri mai apropiate de noi. Acesta din urmă crede că omul ar fi pierit dacă n-ar fi descoperit focul şi n-ar fi gândit. „Iată omul – zice el – în mijlocul unei lumi pline de duşmani şi de primejdii mortale, o creatură firavă, fără arme naturale, pus în faţa bestiilor înzestrate cu colţi şi gheare, …, care erau de zece ori mai tari, mai dibace, gol, expus neajunsurilor tuturor intemperiilor şi ale oricărei clime… Această creatură de compătimit trebuia să piară, aşa ar fi spus orice fiinţă înţelegătoare care ar fi avut prilejul să vadă pe om în acele vremuri în lupta sa pentru existenţă…”. Şi mai departe: „gol şi aproape dezarmat (omul) n-ar fi putut să trăiască în această lume aspră şi duşmănoasă. El avea nevoie de unelte” .



B. Antropogeneza şi divinitatea

„Creaţionismul ştiinţific” este titlul unei cărţi, dar şi a unei orientări în biologie, ce încearcă să justifice cu argumente ştiinţifice creaţia divină a vieţii, aşa cum apare succint în Geneză. Adepţii ei sunt doctori în biologie şi alte ştiinţe conexe, ce nu agreează darwinismul şi nici neodarwinismul. Creaţionismul ştiinţific postulează „o perioadă de creaţie specială la început, în timpul căreia toate legile şi categoriile fundamentale ale naturii, inclusiv speciile majore ale plantelor şi animalelor, şi omul, au fost aduse în fiinţă, prin procese speciale creatoare şi de integrare care nu mai operează acum”.
Merită să identificăm noi această „perioadă de creaţie specială” chiar pe baza textului biblic al Genezei. Vom constata că din cele 6 „zile” ale Creaţiei, trei au fost consacrate fiinţelor vii. Să le urmărim pe rând.
În „ziua a patra”, Dumnezeu a făcut ierburile cu seminţe şi pomii roditori (Geneza, 1,12), adică vegetaţia spermatofită. În ziua a cincea a făcut „toate fiinţele vii care mişună în ape” (Geneza, 1,24-25) şi păsările, adică o parte a regnului animal.
În ziua a şaptea a Creaţiei a făcut târâtoarele şi animalele sălbatice şi domestice (Geneza, 1,24-25). Apoi, în aceeaşi zi „… a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul” (Geneza, 1,26). Într-o altă traducere a textului, cuvântul „apoi” (ce precizează o succesiune, dar şi un act separat), apare chiar în textul biblic: „Apoi Dumnezeu a zis…” etc. Prezenţa sa delimitează două geneze în ziua a şasea, cea a animalelor amintite şi cea a omului.
Deci au avut loc patru acte de creaţie în trei zile, în prima fiind creat regnul vegetal, în a doua şi a treia regnul animal (peştii, păsările, reptilele şi mamiferele) şi, în final, omul. Indicaţia „toate fiinţele vii care mişună în ape” acoperă nenumărate populaţii ale mării, din care o mare parte sunt nevertebrate. Viaţa a apărut, deci, prin acte de creaţie succesive şi nu simultane, regnurile şi încrengăturile fiind realităţi create şi nu apărute prin evoluţii succesive dintr-una în alta. Creaţiile succesive separate ale încrengăturilor şi claselor taxonomice (amfibiile, reptilele şi mamiferele sunt clase taxonomice) explică lipsa multor verigi-lipsă. Creaţioniştii cred că „dacă ar exista un continuum evoluţionist, nu ar exista goluri (verigi lipsă)” (idem, p. 74), precum cel între peşti şi amfibii, unicelularele şi nevertebratele din cambrian, între amfibii şi reptile, între reptile şi mamifere (idem, p. 85). Nici schimbarea din reptile în păsări nu poate fi urmărită evolutiv, prin fosile, lipsind orice verigă de legătură (idem, p. 88).
În schimb, tot mai multe fosile din straturile geologice sunt descoperite şi ca „fosile vii”, deoarece marea masă a unei populaţii sau specii este rar implicată în procesul evoluţiei, speciile noi apărând din indivizii lor izolaţi ce au suferit mutaţii, ceilalţi perpetuându-se în forme neschimbate (idem, p. 91). În legătură cu geneza omului „există multe dovezi că omul modern a existat cu toţi aceşti ipotetici şi foarte îndoielnici strămoşi ai lui, asemănători cu maimuţa” (idem, p. 185). Toate aceste rase (ramapitecii, australopitecii, Homo erectus şi neanderthalienii) au fost excluse din filogenia omului actual, constituind piste eşuate, de către chiar antropologia ştiinţifică actuală, după cum am arătat anterior, ceea ce face plauzibilă îndoiala creaţioniştilor. Se constată că omul modern a apărut, ca timp geologic, în Pliocen în urmă cu 25 milioane de ani, ca om „gata format” (idem, p. 186).
Unii creaţionişti au lansat teoria unor creaţii progresive, după care „Dumnezeu a intervenit în mai multe rânduri ca să creeze ceva nou, care nu putea fi realizat prin procesul de evoluţie, fără o evoluţie din afară” (idem, p. 231). Teoria creaţiilor succesive concordă cu constatarea noastră din citirea textelor biblice, după care trei din cele 6 zile ale creaţiei au fost dedicate genezei diferitelor forme de viaţă.
După această teorie, „omul a evoluat printr-o lungă succesiune de forme humanoide, din strămoşul lui necunoscut asemănător maimuţelor, până când, la momentul potrivit, Dumnezeu a intervenit şi a aşezat un suflet etern în unul din ei, printr-o putere creatoare specială” (idem, p. 231).
Ideea creaţiei succesive a încrengăturilor şi claselor taxonomice este în acord cu geneza vieţii în 3 „zile” cu patru etape, dintre care cea de a patra l-a privit direct pe om. Fiecare creaţie a fost o creaţie distinctă, ceea ce explică „verigile lipsă” pe care teoria evoluţionistă nu le poate explica. Dar atunci, de unde aceste asemănări foarte mari între indivizii unor specii diferite şi chiar a celor mai mici dintre indivizii unor clase diferite? Aceste similarităţi au fost considerate întotdeauna ca o dovadă a unor înrudiri genetice, adică de succesiune, atât de biologia darwinistă, cât şi de cea mendeliană.
După teoria creaţionistă, „similarităţile în structură nu implică necesarmente descindere dintr-un strămoş comun prin evoluţie; o altă explicaţie mai bună este aceea a creării de către acelaşi Proiectant a unor structuri similare pentru funcţii similare şi a unor structuri diferite pentru funcţii diferite” (idem, p. 22). Sau, într-o altă formulare, „în cadrul materiei organice există multe similarităţi între diferite soiuri de plante şi diferite rase de animale şi evoluţioniştii le-au interpretat ca o dovadă a unui strămoş comun. Creaţioniştii, …, interpretează aceste similarităţi drept o dovadă a unei planificări şi proiectări creatoare comune” (idem, p. 71).
Deoarece creaţia vieţii în „perioada de creaţie specială” a avut de fapt trei etape distincte, Creatorul a folosit „planşe de proiectare” şi „matriţe” având în comun caracterele răspunzând aceloraşi necesităţi şi cerinţe, dar şi caractere (gene) specifice pentru necesităţile distincte, zicem noi.
După creaţia modelului unei specii, aceasta nu rămâne pururi neschimbată. „Cu siguranţă există loc pentru variaţii în fiecare specie”, din cauza salturilor spontane cu rol de acomodare, dar ele „nu depăşesc niciodată cadrul respectiv”, apărând „în cadrul de bază al fiecărei specii” (idem, p. 228). Creaţia unor specii poate fi realizată şi prin mutaţii genetice dirijate, de care deja omul este capabil în anumite limite prin ingineria genetică. Aceasta permite înfăptuirea speranţei lui DeVries a mutaţiilor produse în chip voluntar şi artificial, dar încă nu a unor mutaţii radicale de felul celor pe care Blaga le vedea ca premise ale apariţiei omului. Ceea ce nu stă încă în puterea omului stă în puterea unui demiurg ce ar fi însuşi creatorul vieţii. Pe linia creaţionismului ştiinţific avansăm ideea unor mutaţii dirijate prin anumite radiaţii de genul neutrinilor şi tahionilor, consideraţi de unii ca particule de informaţie fundamentală, asupra unei specii de mamifere ce prezenta asemănările cele mai mari cu omul. Creaţia omului a avut menirea de a întări sistemul antientropic, prin care demiurgul introduce şi extinde ordinea în univers, în lupta cu haosul şi dezordinea produse de entropie.
„Inseminarea” divină generatoare a omului s-ar fi realizat pe cale pur informaţională, prin declanşarea unor mutaţii dirijate pe cale radiativă, dacă nu cumva chiar prin completarea informaţiei genetice a speciei premergătoare cu acele „informaţii-matrici” ce ar fi dus la umanizarea acelei specii.
De o hibridare directă vorbeşte capitolul 6 al Genezei, făcută de Satana şi îngerii răi răzvrătiţi asupra omului creat de Dumnezeu. Chiar aceştia s-ar fi împreunat cu pământence, dând naştere unei rase de uriaşi: „vestiţii viteji din vechime” (Geneza 6,4). Experimentul s-ar fi petrecut înaintea Potopului şi „stricarea” rasei omeneşti prin uneltirea Satanei ar fi fost una din cauzele declanşării Potopului. Vechiul Testament canonic ne lasă în plină ceaţă, dar textul apocrif al Cărţii lui Enoh continuă acest episod ciudat.
Cartea lui Enoh ne redă numele „îngerilor căzuţi” şi a conducătorilor lor, încercările lui Dumnezeu de a-i opri să păcătuiască cu pământencele, refuzul acestora, distrugerea urmaşilor şi aruncarea „îngerilor căzuţi” în Tartar. Rasele nimicite ar putea fi cele dispărute din cauza eşecului evolutiv, de tipul pitecantropului ori neanderthalianului, de care sapiensul a avut cunoştinţă şi la care dispariţie ar fi contribuit. Uriaşii „satanizaţi” de dinaintea Potopului ar fi fost lipsiţi de suflet nemuritor, pe care l-ar putea da numai Dumnezeu. „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Geneza, 6,3).
Ufologii nu au putut scăpa „mina de aur” conţinută în acest episod. Cei mai zeloşi ufologi cred că contactul omului cu Cosmosul are aceeaşi vechime cu istoria omenirii. „… din stele omenirea fiind vizitată din cele mai vechi timpuri, toate religiile nefiind altceva decât percepţii deformate ale acestor vizite” (Ch. Fort). În fapt, această viziune, numită mitogenetică de către Nandies, conţine doar un mesaj uman încurajator: „Nu sunteţi singuri în univers, puteţi spera într-un ajutor, în ceasul de cumpănă” . Aceşti ufologi divinizează de fapt nişte făpturi extraterestre de genul umanului, substituindu-l pe Dumnezeu cu nişte oameni nepământeni aflaţi pe o treaptă neasemuit mai înaltă decât pământenii şi venind în sprijinul lor.